left click Ghinea

mai ales despre jocuri

AUDIO_Sennheiser_HD_660S_casual

Sennheiser HD 660S

 

Există tragedie mai mare la un om decît să i se strice difuzorul? S-alege praful, nu mai sună muzica.

Aia e apocalipsa.

în memoria lui Rodion

I

Omul cît trăiește învață. Și sînt toate bune și frumoase atîta timp cît învățătura este accesibilă, cîtă vreme „materialele didactice” îi sînt omului la îndemînă. Așa precum a fost pînă acum cu căștile pe care le-am prezentat pe pagina web de față – mi-au fost trimise de distribuitori sau le-am cumpărat eu însumi cînd altă posibilitate nu am găsit, iar prețul era suficient de mic cît să nu-mi devasteze complet bugetul. Însă un om cu resursele mele poate face doar atît, mai sus nu puteam ținti, atît pentru că anumiți distribuitori nu-mi răspundeau, cît și pentru că bugetul. Dincolo de un prag de, să zicem, în jur de 150 – 200 de euro, nu aș fi putut niciodată trece, la prețul căștilor despre care scriam. Iar asta ar fi fost tare păcat, pentru că la acel nivel mi s-ar fi plafonat și cunoașterea, cultura, experiența în ceea ce privește sunetul. Rămas, undeva, în purgatoriul calității audio, ignorantul de mine nu aș fi putut avea decît o bază limitată de pe care să mă lansez în recenzarea unor sau altor produse dedicate audiției, jocurilor și filmelor, transferînd prin consecință și asupra voastră viziunea mea îngustă, lipsa mea de perspectivă, lacunele din cutia de rezonanță a sufletului meu de ascultător și recenzor.

Din fericire, taman în momentul în care simțeam mai abitir că am nevoie de multă învățătură și că trebuie să mă pun serios cu burta pe cască, dar resursele-mi materiale nu se ridicau la înălțimea unor atari exigențe de sine, un vechi cititor de Level s-a oferit să-mi trimită perechea lui de căști Sennheiser HD 660S, pentru studiu și, eventual, recenzie. Pe undeva, am senzația că Adrian Rusu, din Iași, și-a dat seama că am nevoie să mă cultiv în ce privește sunetul și că sînt într-un blocaj din care nu mă poate scoate decît un salt calitativ cu adevărat semnificativ în ce privește căștile pe care le ascult. Iar Sennheiser HD 660S sînt acolo, undeva, prin cerul al șaselea al desăvîrșirii sonore, sus, mult mai sus decît mă ridicară pînă acum aripile clăpăugelor mele urechi, adică pe undeva abia fîlfîind în partea cea mai de jos a celui de-al treilea ceriu. Nici că se putea o potrivire mai bună, deci, și sper că voi putea răspunde pe măsură intuiției și generozității cititorului meu ieșean.

II

Căștile mi-au fost trimise în cutia originală, în jurul căreia m-am învîrtit, după obicei, vreme de trei zile, fără a o deschide, dar citind cît mai mult despre căștile Sennheiser din seria HD 5xx, 6xx, 7xx și 8xx. Cînd ritualul acesta a fost mulțumitor împlinit, am descoperit o cutie neagră, în interiorul cutiei albastre exterioare. Cutia neagră, solidă, proteja, într-un burete oarecum dur, căștile. O prezentare „de împachetare” simplă, sobră, care m-a impresionat.

Cînd am luat căștile în mînă, cu mare-mare grijă, mi-au părut la o primă atingere ușoare și fragile. La o inspecție mai atentă, mi-am dat seama că nu sînt deloc fragile, dar robustețea lor este învăluită într-o aură de delicatețe care te face să fii mai atent cu ele decît este nevoie.

Construcția lor este predominant din plastic, dar unul de calitate, plăcut la atingere și privire. Din metal sînt realizate elementul elastic al benzii care trece peste cap, grila protectoare din spatele cupelor căștilor și componentele active și pasive ce contribuie la emisia sonoră, aflate în interiorul cupelor.

De altfel, aici este de găsit un pic de magie a designului oarecum industrial al acestor căști. HD 660S sînt deschise, și de aceea spatele cupelor căștilor este constituit de o grilă metalică neagră, prevăzută cu găurele fine, prin care se poate vedea „conținutul” căștii, partea din spate a elementelor responsabile de emisia sunetului, și care sînt realizate din materiale la rîndul lor metalice, dar de culoarea naturală a aluminiului și oțelului, fără vreun tratament sau acoperire. Se creează astfel un contrast între grila neagră și „tehnologia” de vîrf de la interior, care sporește, cumva, farmecul industrial discret al căștilor. Cînd ochiul prinde lucirea lucrurilor magice aflate sub vălul indiscret al grilei întunecate, atunci, fie și numai pentru o fracțiune de secundă, inima oricărui iubitor de sunet tresaltă – ceva se leagă în adînc, tot mai mult, între frumusețea de a privi și bucuria de a asculta.

Pernițele căștilor sînt din velur, ce pare să fie din fibră naturală, nu imitație sintetică. De altfel, lucrul acesta se simte la purtat – nu am transpirat cu HD 660S pe urechi, iar, dacă am făcut-o, pur și simplu velurul a asigurat respirabilitatea și îndepărtarea naturală a umidității suplimentare. Tot din ceva material textil natural este și acoperirea exterioară a elementului din spumă elastică aflat la contactul direct cu creștetul – la purtare îndelungată abia dacă am perceput o oarecare presiune pe cap, fără a mă simți în vreun fel deranjat.

Partea oarecum uimitoare este aceea că, deși HD 660S nu par, la prima purtare, a fi dintre cele mai comode căști pe care le-am testat pînă acum, în timp se dovedește că sînt. Tensiunea în banda elastică de oțel ce unește cupele căștilor mi s-a părut inițial prea mare, suprafața de contact cu creștetul mi s-a părut prea mică, unghiul de rotație a cupei căștii în furcă mi s-a părut foarte redus, iar cablu căștilor nu intră într-o singură cască, ci se bifurcă și intră în amîndouă, lucru cu care m-am acomodat foarte greu, de era să smulg de cîteva ori cablul luîndu-mi căștile de pe urechi. Dar, după cîteva purtări îndelungate, nu am nimic de reproșat acestor căști sub aspectul ergonomiei. Nu sînt cele mai grozave sub acest aspect, dar, după ce te obișnuiești cu ele, începi să nu le mai simți pe urechi. La asta contribuie semnificativ, repet, calitatea deosebită a materialului din care sînt făcute pernițele căștilor, dar și dimensiunile acestora, precum și ale cupei căștii, care asigură perfecta înconjurare a urechii de către suprafața de contact cu capul a respectivelor pernițe, fără a se crea vreo presiune și asupra pavilioanelor urechii. HD 660S sînt, prin aceasta, un model excelent de căști circumaurale.

III

În cutia căștilor Sennheiser HD 660S se afă trei cabluri. Unul dintre acestea este destinat conectării la ieșirile balansate ale amplificatoarelor de cască ce oferă o astfel de dotare. Al doilea cablu este potrivit conectării la ieșirile nebalansate ale amplificatoarelor de cască. Al treilea cablu este un adaptor, de la jack mare stereo la jack mic stereo. Cablurile de conectare la amplificatorul de cască au fiecare lungimea de 3 metri și sînt plăcute la atingere, flexibile, oferind impresia de bună calitate.

Da, ați ghicit, cablurile căștilor HD 660S sînt, precum la multe dintre modelele Sennheiser, detașabile și interschimbabile. Lucru de mare folos, avînd în vedere că, la îndelungă utilizare, cablurile sînt prima componentă care cedează. De altfel, există o adevărată piață pentru componente de căști produse de terțe firme, pe lîngă cele originale Sennheiser. Dintre acestea din urmă, veți găsi ușor componentele ce pot fi schimbate la modelul HD 660S aici. Din cele aftermarket third party, veți găsi la prima simplă căutare pe Google.
Avantajul pieselor de schimb produse de terțe firme este, de obicei, prețul, dar poate fi și calitatea. Spun asta pentru că am dat peste multe comentarii online care deplîngeau calitatea slabă a cablurilor originale Sennheiser, ce au tendința de a se defecta mult prea rapid, în timp ce cablurile de același fel ale altor producători par să fie mai rezistente. Mă rog, am găsit astfel de nemulțumiri legate de cablul cel mai ieftin, cel nebalansat, în timp ce despre cablul balansat discuțiile erau legate numai de preț. I mean, cʼmon, 240 de dolari pentru un cablu ce nu pare să fie din categoria celor făcute din axoni împletiți de neuron de înger, e un pic cam mult. Dacă aveți nevoie de un astfel de cablu și ajungeți la concluzia că este mai bine să vi-l faceți decît să-l cumpărați, aflați informații utile de aici.

Este drept, nu am putut testa cablul balansat deoarece nu am un amplificator de cască cu ieșiri balansate. Da, sper că voi putea, la un moment dat, să-mi iau un iFi audio Zen Can, care oferă ieșiri balansate. Pînă atunci, însă, mă rezum la excelentele ieșiri de cască ale interfețelor mele TC Electronic Impact Twin și Desktop Konnekt 6.

Pe de altă parte, deși sînt familiarizat cu conceptul din spatele conexiunilor balansate, mărturisesc că nu cred că acestea ar aduce foarte mult praf de corn de inorog la audiție, cît să conteze cu adevărat. Da, dacă prin cabluri trece semnal audio de linie, interferențele externe pot fi majore, aici nu am niciun dubiu, folosesc din absolută necesitate cabluri balansate de aproape 20 de ani și nu concep conexiunea de linie altfel decît balansată. Dar caracteristicile curentului care trece prin cablul de cască nu mi se pare că ar expune acest tip de semnal la perturbații și interferențe semnificative. Da, este posibil să crească dinamica, și cu siguranță conexiunea balansată dublează volumul perceput al sunetului din cască – și poate că tocmai asta păcălește urechea cum că ar fi mai bine așa. Mă rog, dacă voi avea ocazia să testez aceste căști și în formula conexiunilor balansate, poate că atunci voi putea să mă dau cu părerea în cunoștință de cauză pe acest subiect. Informații utile despre conexiunea balansată destinată căștilor Hi-Fi găsiți pe pagina producătorului iFi audio.

Pînă la urmă, important mi se pare faptul că Sennheiser ne oferă alternative în ce privește tipul de conexiune. Dar la fel de importantă mi se pare și posibilitatea de a înlocui acele componente ale căștilor care sînt expuse la cel mai ridicat grad de uzură, fie că este vorba despre piese de schimb originale sau aftermarket ale terțe firme. Dat fiind că este vorba despre căști care au un preț deloc neglijabil, este bine că poți să le întreții fără a fi nevoit să dai prețul întreg pe unele noi.

IV

Întîia dată cînd mi-am pus HD 660S-urile pe urechi am făcut două greșeli, motiv pentru care reacția mea la ceea ce am auzit atunci a fost ceva de genul „ce e și cu hărmălaia asta?”. Prima greșeală a fost una de începător, literalmente una de boboc – am dat volumul prea tare fără să-mi dau seama. Aici trebuie să vă explic, trebuie să intru un pic în detaliu. Prima oară cînd am ascultat boxele mele monitor Event TR8, folosindu-mă totodată de ieșirile audio de pe placa mea de sunet RME HDSP 9632, mi se părea că se aud cam încet, deși stăteam la un 1,2 metri de ele, iar puterea lor per boxa este de 100 Watt RMS. Așa că dădeam volumul mai tare, și mai tare, tot mai tare, pînă cînd intră în cameră jumătatea mea și începe să-mi zică ceva. Nu am auzit nimic. Boxele îi acopereau total cuvintele.
În momentul ăla am oprit muzica. Și atunci am simțit cît de lovite îmi erau urechile, era o percepție fizică de ușurare imediat după ce asupra lor s-a exercitat o presiune acustică foarte mare. Mi-am dat seama că nu am folosit boxele ca monitoare de apropiere, ci pe post de ciocane cu care mi-am dat nediscriminatoriu în timpane, aflîndu-mă într-o perfectă stare de ignoranță specifică începătorului în sunetul de calitate. Și pentru că fenomenul era nou pentru mine, am început să mă gîndesc.

Concluzia la care am ajuns este una foarte simplă: cele mai importante informații asupra nivelului volumului sonor sînt primite de creier pornind de la conținutul de armonice din sunet. Dacă un amplificator începe să distorsioneze, producînd armonice superioare, creierul începe să înțeleagă că volumul sunetului este cam mare. De aceea, pe un amplificator Technics SU-V300, primul meu amplificator, simțeam imediat că „am dat cam tare” cînd treceam de ora 13.30 la potențiometrul de volum, deși amplificatorul are doar 27 Watt putere în 8 Ω. Este clar că acei 2 x 20 și ceva de watt produși de Technics în niște boxe discutabile, mediocre, erau cu mult sub aproape 2 x 70-80 de watt produși de monitoarele Event, dar, cu toate acestea, la Technics mi se părea că muzica e dată foarte tare, deranjant, în timp ce pe Event-uri nici nu simțeam volumul sonor. Evident, Technics-ul nu produce distorsiuni mari, totul este foarte subtil, dar la un nivel numai bun pentru creier pentru a percepe acele distorsiuni și a-și extrage din ele informația despre volumul amplificatorului. Event-urile distorsionează extrem de puțin la un volum apropiat de cel maxim, astfel încît creierul nu-și poate face o idee despre nivelul volumului sonor, pornind de la armonicele superioare produse prin distorsiune.

În această situație, primul simptom al faptului că volumul sonor este prea mare este dat de o oarecare derută pe care o manifești în fața materialului muzical – acesta devine mai puțin inteligibil, mai dificil de digerat. Al doilea simptom, care se instalează treptat odată cu trecerea timpului în care ești expus la o asemenea presiune sonoră, este o stare de inconfort în urechi, ce se preschimbă pînă la urmă într-o durere surdă, eventual însoțită de un țiuit. Dacă al doilea simptom se manifestă prea des este posibilă instalarea permanentă a tinitusului și producerea de leziuni permanente ale urechii.

Deși eram deja avertizat asupra acestui tip de problemă de care te poți izbi la un sistem audio de foarte bună calitate, am stat cîteva minute bune cu HD 660S-urile pe urechi, ascultînd mult prea tare „Hours” al lui Bowie, neînțelegînd de ce aud o hărmălaie. După care mi-am dat seama că nu mă așteptasem ca aceste căști să sune atît de bine și că ridicasem volumul mult prea tare pentru că nu simțeam nicio distorsiune. Creierul meu dăduse iar liber la decibelii nărăvași, neîmpovărați de cătușele îngustărilor de dinamică.

A doua greșeală pe care am făcut-o la această primă audiție a fost mai degrabă o consecință a unei deformații semiprofesionale. Din cauză că am tendința de a mă concentra foarte tare pe detaliile materialului sonor, la prima audiție în Sennheiser HD 660S am suferit de ceea ce aș numi ca fiind o supraîncărcare cu informație. Mintea mea alerga frenetic de la un sunet la altul, de la un detaliu de sunet la altul, de la un detaliu al unui detaliu de sunet la altul, erau atît de multe minuscule (dar esențiale) noutăți în ceea ce auzeam încît creierul meu nu mai făcea față nevoii de a absorbi conștient această cascadă de informații sonore noi, și, bineînțeles, asta ducea la accentuarea senzației că am de a face cu o hărmălaie.
Am oprit muzica și am luat o pauză. Am gîndit toate lucrurile despre care tocmai v-am spus. Am respirat adînc, am dat volumul amplificatorului de cască mai încet, am mai respirat adînc o dată, am zîmbit la propria mea inabilitate și la nerăbdarea care m-au făcut să greșesc ca un boboc, după care am repornit exact aceeași muzică – albumul „Hours” al lui David Bowie, care este una dintre înregistrările de referință pentru mine, inclusiv sub aspectul calității audio (și întotdeauna după „Hours” ascult și „Heathen”, dacă tot fac teste audio).

De data asta, la un volum sonor mult mai potrivit și aflîndu-mă într-o stare de relaxare, în care mintea mea percepea cu calm întregul material audio, fără a mai selecta și analiza în forțaj bucățică cu bucățică, de data asta, deci, m-am deschis căștilor Sennheiser HD 660S și ele s-au deschis către mine.

V

Din acel moment am fost izbit discret de noile detalii pe care le sesizam în materialul muzical pe care îl cunoșteam foarte bine și pe care îl trecusem deja prin căști de calitate. Ca să fiu bine înțeles, mă voi folosi de o analogie banală, dar grăitoare. Să caracterizez întîi muzica ascultată prin căști precum Superlux HD-681 sau HD-330, ori echivalentele lor mult mai scumpe de la AKG sau Beyerdynamic, sau prin excelente căști de gaming precum Hyperlux Cloud Revolver: este o redare bidimensională de înaltă rezoluție, în care se observă o bună cantitate de detalii. Să caracterizez scurt muzica redată prin căștile Sennheiser HD 660S: știți fotografiile ale stereoscopice în care poți mișca imaginea în așa fel încît să vezi un pic și din ceea ce, aparent, se află în spatele personajelor și obiectelor? Ei bine, imaginați-vă acele poze 3D, dar în foarte înaltă rezoluție, în care poți face zoom pentru a vedea detalii pe care nu le-ai observa la prima aruncătură de privire.

În mare, foarte-foarte pe scurt, cam asta ar fi diferența dintre căștile foarte bune, din zona pînă în 200 de euro, și căștile Sennheiser HD 660S, al căror preț de listă se duce spre 500 de euro. Căștile mai ieftine oferă o foarte bună fotografie bidimensională a materialului muzical, cu o rezoluție ce nu pare să știrbească nimic din integritatea „imaginii”, în timp ce HD 660S oferă o reprezentare 3D a aceluiași material muzical, cu detalii în care, dacă îți concentrezi atenția, poți pătrunde și mai adînc, descoperind nuanțe și detalii la detalii – iar dacă nu vrei să focalizezi pe un singur element din sunet, te poți retrage mai în spate, pentru a privi un plan general în care se află totul, bogat ca ansamblu, dar disponibil oricînd unei noi focalizări adînci a atenției.

Atîta doar că aceasta este o concluzie ulterioară, cristalizată după ceva vreme de observat și analizat. Pentru a ajunge aici, însă, a trebuit să parcurg un drum un pic mai lung, în care am reușit să deslușesc și diferențe de paradigmă mai profunde între două feluri de căști, separate nu doar de preț, ci și de subtilități ce trebuie scoase la suprafață.

VI

Concluzia la care am ajuns prin atentă și îndelungată audiție comparativă este aceea că mare parte a căștilor de pînă spre 300 de euro înfrumusețează sunetul. Să mă explic. O cască poate fi privită, ca atîtea lucruri pe lumea asta, ca un corector pasiv de ton – inevitabil, prin natura sa imperfectă, întregul căștii acționează ca un filtru asupra materialului sonor. Om fi vrînd noi liniaritate, dar realitatea este că nu avem parte de ea, ci de filtrare. Treaba este că producătorii de căști au ajuns să aibă suficientă experiență cît să poată în bună măsură controla această filtrare, ba, mai mult, cred că au ajuns chiar să aplice principiul „dacă nu îi poți învinge, atunci fă-ți-i prieteni” – adică au „așezat” filtrarea în așa fel încît să fie plăcută urechii.

Bun, aceste căști de pînă în 300 de euro oferă fără discuție și o claritate deosebită, tranzienți rapizi, scenă acustică suficient de largă, sînt, pe scurt, bune la modul obiectiv. Dar nu sînt chiar atît de bune cît ni se pare nouă. În primul rînd nu oferă detalii amănunțite ale sunetului, ci o reprezentare remodelată a originalului, o formă simbolică a lui, așa precum este o imagine bidimensională de bună calitate supusă unui atent proces de filtrare. Iar dacă filtrarea realizată de cască pune în evidență acele armonice ale sunetului care aduc plăcere ascultătorului, atunci acesta are tendința de a aprecia favorabil casca, iar în timp, se va educa în direcția așteptării unei astfel de plăceri la audiție.

Mai mult decît atît, filtrarea apare și pe axa timpului. Celebrii, deja, tranzienți rapizi, pot fi redați exact – ceea ce căștile pînă în 300 de euro nu prea pot – sau pot fi redați mulțumitor de rapid, dar cu un „oomph”, cu o emfază suplimentară, adică pot fi plăcut puși în evidență, însă cu prețul pierderii integrității caracteristicii originale. Efectul este similar cu cel al unei compresii analogice realizată cu un „leveling amplifier” de felul lui Teletronix LA-2A and alike.

Cred că materialele și soluțiile constructive posibil a fi adoptate la un preț rezonabil sînt cele responsabile pentru un astfel de comportament. Talentul constructorilor este acela de a obține ce este mai plăcut din ceea ce este posibil – adică de a „tuna” construcția căștilor în așa fel încît să obțină maximul de calitate și realism posibil în zona de preț cu pricina, pe care să le augmenteze cu maximul de plăcere resimțit de ascultător. Iar la plăcere se lucrează prin configurarea inevitabilei filtrări de armonice și a comportamentului la fel de inevitabilei compresii – ambele caracteristici naturale ale materialelor și soluțiilor tehnice specifice acestui nivel de preț al industriei audio.

În opinia mea, configurarea căștilor pentru a satisface pe cît posibil impresia de realism a emisiei lor se face pînă la limita fezabilității economice și putirinței tehnologice, iar cînd această limită este atinsă, se încearcă maximizarea plăcerii oferite ascultătorului, prin ajustări și soluții ce necesită mai puțini bani, dar mai multă experiență și talent.

Rezultatul audibil nu este, astfel, doar o excelentă reprezentare bidimensională, precum o fotografie bine făcută, a materialului sonor original. Mult mai important este faptul că respectiva reprezentare este și cosmetizată.

VII

Fenomenul acesta de „înfrumusețare”, de cosmetizare a materialului sonor de către căști nu este unul foarte puternic, este vorba despre ceva subtil, ce merge mînă în mînă cu redarea muzicii în căști la un nivel cît mai fidel posibil în zona de preț respectivă. Accentul în acest proces nu este pus pe cosmetizare, ci pe fidelitate, dar cosmetizarea este cea care, pe căi psihoacustice, are un impact real foarte mare și, mai mult decît atît, induce o anumită dependență, care la rîndul ei ne modelează sistemul nervos pentru anumite nevoi și așteptări. Practic, cînd trecem la o cască mai scumpă și mai bună, avem tendința de a ne aștepta la o fidelitate mai bună, pe care, însă, fără să ne dăm seama, o legăm indisolubil și de cosmetizarea de care am devenit dependenți. Ajungem să ne dorim un sunet mai flamboaiant, cu un moț și mai mare, cu o accentuare și mai puternică a acelor elemente care ne aduc subconștient plăcerea, pe baza principiilor psihoacusticii ce descriu felul în care sistemul nostru nervos este atras de un anumit tip de filtrare și de un anumit tip de compresie acustică. Pur și simplu, ajungem să identificăm „mai binele” cu „mai plăcutul” – ceea ce nu este întotdeauna același lucru, nu-i așa?

Tocmai de aceea, avînd numai experiența unor asemenea căști, reprezentative pentru categoria cea mai răspîndită și mai folosită, de pînă spre 300 de euro, aveam astfel de așteptări și de la Sennheiser HD 660S. Și am fost dezamăgit. La primele audiții nu am înțeles de ce aceste căști nu sînt mai spectaculoase, de ce par așa de modeste, de lipsite de acea flamboaianță atît de așteptată, așa de lipsite de o și mai strălucită redare, raportat la tot ce ascultasem pînă atunci?

Mi-a luat ceva vreme să înțeleg, să-mi descopăr propriile lacune în cultura sunetului și sculelor audio, să-mi devoalez propriile naivități și dependențe – firești, de altfel, și deloc de blamat. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg diferența de paradigmă dintre căștile mai ieftine pe care le-am ascultat pînă acum și aceste Sennheiser HD 660S, ce fac parte dintr-o cu totul altă categorie, inclusiv privind prețul.

Urechii mele naive, Sennheiser HD 660S i-au spus pur și simplu adevărul, gol-goluț, necosmetizat, netrecut prin filtrul cu impact psihoacustic al unei căști bine tunate pe baza acelui proces despre care am vorbit anterior. Și adevărul nu este spectaculos, nu suplimentează prin artificii gîdilatul plăcut al urechii, cel puțin nu pînă cînd te înveți să-l asculți, pînă cînd capeți educația necesară pentru a îl percepe neîngrădit și a te bucura de el. Iar abia în acel moment ajungi să apreciezi cu intensitate astfel de căști și să te implici cu toată ființa în experiența sonoră pe care ele o pot oferi.

De aceea, aici nici nu îmi mai vin pe buze cuvintele pe care le-am folosit în articolele despre alte căști. Nu-mi vine să vă explic ce bas bun, ce înalte bune, ce tranzienți rapizi, ce detaliu, ce scenă acustică largă ș.a.m.d. oferă modelul HD 660S de la Sennheiser. Iar asta pentru că ar fi ca și cum v-aș descrie în cuvinte iscusite gaura de la macaroană, ori cît de udă este apa – îmi este greu să mă apuc să descriu firescul, I mean, it is a given, ce naiba să zic altceva decît, oameni buni, sună natural, sună firesc. Da, dacă în materialul audio este bas, dacă sînt înalte, dacă sînt tranzienți rapizi, dacă scena acustică este largă… HD 660S-urile vor reda toate acestea la modul cel mai firesc, cel mai direct, cel mai natural, aproape că aș putea spune banal, dacă există banalitate într-o asemenea extraordinară realizare a inginerilor de la Sennheiser.

De fiecare dată cînd mă gîndesc acum la Sennheiser HD 660S, cuvîntul care îmi vine în minte este „modestie”. Și nu am crezut niciodată că voi folosi cu admirație și afecțiune acest cuvînt, pentru a referi o pereche de căști.

Simplitate. Sinceritate. Modestie.

VIII

Cîteva lucruri despre HD 660S, totuși, simt nevoia să vă zic, într-o formă un pic mai elaborată. După cum am mai spus, aceste căști sînt capabile de detaliu, ba chiar de amănunțime. Senzația percepută este aceea de rezoluție foarte mare, care îți permite să focalizezi oricînd, oriunde, în marele tablou sonor, și să dai un zoom generos, și să vezi detalii și detalii, întocmai precum atunci cînd explorezi un fractal complex. De asemenea, tot cum vă spuneam, mai este și tridimensionalitatea sonoră a redării prin HD 660S – sunetul are corp material și este bine amplasat în spațiul 3D.
Dacă vă așteptați, însă, la un bas spectaculos, aici sînt nuanțe ce trebuie explicate. Majoritatea căștilor despre care am scris pînă acum vor oferi aproape permanent o bună cantitate de bas care va induce vibrații mecanice în cască, bas pe care îl veți simți rezonînd în jurul urechilor. Și cu HD 660S acest lucru se întîmplă, dar exclusiv atunci cînd în materialul sonor există un bas, în original, care să genereze un asemenea nivel de energie. Este ciudat la început, dar cu timpul te obișnuiești cu naturalețea, cu fidelitatea, cu energia care se manifestă plenar, nealterat, fără îngrădire, dar cu modestie, atît și numai cît este necesar.

Un foarte bun exemplu în acest sens mi-a fost oferit de piesa „Celebrate” de pe albumul „The Nephilim” al celor de la Fields Of The Nephilim, care este un fel de duet voce – chitară bas, cu diverse elemente muzicale ambientale pe lîngă. Deși auzi basul complet, deși îl simți auditiv și muzical fără nicio știrbire, perfect, impecabil și plin de detaliu, casca nu vibrează deloc și nu-ți oferă fizicalitatea aceea specifică pe care o așteaptă orice basshead și pe care ți-o oferă majoritatea căștilor pînă spre 300 de euro. Însă, cu toate astea, nu simți sub nicio formă că basul ar lipsi. Pare că întreaga energie a emisiei difuzoarelor ajunge direct la ureche, fără a se disipa și prin structura căștii. Din cînd în cînd simți o presiune a aerului ușor crescută asupra urechii, și atît. Dar sunetul basului transmite o energie cum nu am mai auzit pînă acum.

De altfel, la prima audiție a „Celebrate” m-a uimit faptul că și cinelul acela care se aude permanent în piesă, undeva în spate, la volum redus, și cinelul acela transmite energie, îi percepi forța emisiei sonore, cum nu mi s-a mai întîmplat cu alte căști. Atunci am conștientizat ceva neașteptat: unul dintre elementele care m-au frapat la aceste căști este percepția energiei fiecărui obiect sonor, a fiecărui instrument, sunet sau voce. Cumva, eliberate de încurajările, ori exagerările din emisia altor căști, și potențate de precizia și detaliul crescute, sunetele își pot dezvălui adevărata lor energie, expresivitatea lor fizică, oricît ar fi aceasta de discretă. Poate că asta este una dintre lecțiile cele mai importante pe care le-am primit de la HD 660S: fiecare obiect sonor este esențial și prin energia percepută de către ascultător, nu doar prin caracteristicile manifestate în spectrul audibil sau pe axa timpului. Iar cu HD 660S am descoperit cît de importantă este redarea descătușată a energiei fiecărui obiect sonor, MAI ALES cînd acel obiect sonor este discret, poate de fundal, un efect, un acompaniament, un paj sau un servitor al partiturii, dar atît de important prin energia pe care o degajă, oricît de mică ar fi aceasta. Cu HD 660S simți energia oricărui sunet, oricît de încet s-ar auzi. Iar pentru asta nu este nevoie ca difuzoarele să-ți cutremure capul, dimpotrivă.

Forța expresiei sincere a firescului este incredibilă.

IX

Este, însă, un model de cască excelent, precum Sennheiser HD 660S, bun pentru orice și pentru oricine? Prima reacție la o astfel de întrebare ar fi să răspunzi așa: „păi, dacă fidelitatea este mare, detaliu, sinceritate, chestii… atunci ar trebui să meargă perfect la orice, nu?”.

„Not so fast, my young apprentice” – după cum mi-am zis chiar mie însumi la capătul a 2 luni de audiție intensă și atentă cu HD 660S, plină de comparații cu toate celelalte exemplare de căști din ograda personală. Realitatea este aproape întotdeauna neintuitivă, motiv pentru care singura logică eternă este aceea a surprizei.

Iar în realitatea asta există tot felul de albume, și tot felul de tehnici de masterizare a lor, dintre care unele sînt rupte din Soare, iar altele din fundul lui Scaraoțchi. Uite așa se face că, în urma eternului război al loudness-ului și din dorința de a face gălăgie cît mai mare pentru masele din cluburi și vehicule auto dotate cu sisteme audio, sînt deloc puține cazuri de muzică excelentă, dar care este lansată într-o formă masterizată pe care orice ureche cu discernămînt și iubire de sunet o va percepe ca atroce.

Un exemplu grăitor în acest sens sînt aproape toate materialele Chicane. Nu am putut asculta în HD 660S albumul „Giants”, unul dintre preferatele mele din genul cu pricina, pentru că în aceste căști devenea dureros de evident masacrul executat de masterizare asupra sunetului pieselor din album. Ceva ce ar fi putut suna extraordinar de bine, dacă era masterizat ca album de muzică și nu drept unealtă de crowd pleasing, a ajuns să-mi facă urechile aproape să sîngereze de silă și neplăcere. Incredibil. Aceeași senzație am avut-o și atunci cînd mi-am pus Paul Kalkbrenner cu „Gebrünn Gebrünn” – aceea că o muzică minunată a fost adusă de masteringul „de clubbing” în teritoriul zgîriatului tablei școlare cu ajutorul unui robot pisică cu gheare de tungsten. WTF!!!

În momentul în care, însă, mi-am pus pe cap Superlux-urile mele HD-330, totul a revenit la normal. În ele muzica cu pricina sună superok, chiar foarte bine. Toate detaliile acelei cazne la care sunetul este supus printr-un masacru de mastering se estompează, se transformă și devin exact ceea ce s-a urmărit la masterizare – anume ceva plăcut. Iar asta se întîmplă pentru că majoritatea covîrșitoare a noastră ascultăm muzică pe scule normale, în cel mai bun caz de nivel de intrare în Hi-Fi, aflîndu-ne în acel purgatoriu în care nu-i nici bine, dar nici rău, iar sfînta ignoranță este o binecuvîntare. Ori, tocmai pentru sculele audio ale unor d-ăștia ca noi sînt anume masterizate toate aceste materiale de clubbing – deci pe ele vor suna bine. Nu, Sennheiser HD 660S nu sînt indicate pentru un astfel de sunet. Just switch to something cheaper and not as good as and everything will be allright.

Pe de altă parte, HD 660S m-au scos din rahat cu un album de la Fields Of The Nephilim, „Mourning Sun”, care mi se părea dificil de ascultat din cauza mixării și masterizării ce îi dădeau o anumită supraaglomerare aparentă și o lipsă de claritate și dinamică deranjantă. Îl ascultam întotdeauna cu plăcere, dar cu această senzație neplăcută. Ei bine, în HD 660S-uri acest album a căpătat sens ca mixaj și masterizare, devenind cu totul inteligibil și agreabil la audiție. În special m-am bucurat de rezolvarea acestei probleme la prima piesă, cea care deschide albumul, pentru că acolo mi s-a părut că se manifestă cel mai pregnant problema despre care vorbeam. Este ușor incredibilă magia prin care HD 660S-urile mi-au adus bucuria întreagă de a asculta extraordinara „Shroud (Exordium)”.

Și numai bine ce mi-am adus aminte că nu îmi place deloc mastering-ul pieselor muzicale de Bollywood, care îmi sună a plastic, așa că mi-am pus clasica „Main Vari Vari” în versiunea Kavita Krishnamurthy de pe coloana sonoră a filmului „Mangal Pandey: The Rising”. Prin HD 660S-uri plasticul bollywoodian rămîne plastic, dar devine un pic mai suportabil, așa că pasiunea mea pentru muzica de film indian a avut parte de un mic upgrade…

Bun, deci, cred că devine limpede răspunsul la întrebarea din deschiderea acestui capitol: viața bate logica. Dacă ai impresia că îți va fi suficientă o cască precum Sennheiser HD 660S, că la asemenea calitate a redării sunetului poți liniștit să te lipsești de orice altă cască… ei bine, nu. Un mic arsenal de căști diferite și din zone diferite de preț devine, treptat, necesar, atunci cînd îți dai seama că „there are different names for different games”, și că pînă și otrava e faină cînd o bei dintr-un pocal care se asortează cu verdele ei absynthiu.
Reciproca este, însă, la fel de valabilă: logica bate viața. Bine este să ai și o pereche de HD 660S-uri între căști tale.

X

Deoarece ne aflăm împreună, deloc întîmplător, pe pagina leftclickpemine, nu se poate să nu ajungem la întrebarea: „dar în jocuri, în jocuri, nene Ghinea, cum sînt căștile astea de zici matale că-s atîta dă mișto?”. Funny you should ask, fiindcă nici aici nu am un răspuns prea scurt, că doar nu o să fac articolul de față atît de minuscul încît să-mi fie rușine să-l semnez cu numele meu real.

În jocuri… hmm… dacă ești genul care își obține sifonul de șpriț abuzînd de camera cu bule din Large Hadron Collider-ul celor de la CERN, poate că ai folosi Sennheiser HD 660S și în jocuri… Glumesc… oarecum…

Bun, să le luăm pe căprării: de o parte sînt obiectele sonore ce descriu evenimente din joc, iar de cealaltă este coloana sonoră a jocului, carevasăzică muzica lui. Obiectele sonore sînt, în mare parte, sunete produse artificial, superprocesate, așa că pentru ele o cască precum cele bune de pînă în 100 de euro este suficientă, modele în genul HD 660S-urilor ar fi pur și simplu de pomană în acest caz, nu vor aduce nimic semnificativ în plus – nu pentru asta face să le cumperi la un asemenea preț.

Coloana sonoră a jocurilor, însă, ei bine, aici lucrurile stau mult mai nuanțat, pentru că sînt două aspecte de pus în evidență. Unul este integrarea muzicii cu obiectele sonore, cu mediul și acțiunea jocului. Al doilea este reprezentat de redarea fidelă a unei coloane sonore de joc.

Am observat, de-a lungul timpului, că modele diferite de cască integrează diferit muzica unui joc în ansamblul materiei sonore a acestuia. Unele nu permit realizarea naturală a acestei integrări, creînd o senzație de nepotrivire între muzică și obiectele sonore ale jocului, altele facilitează această integrare, uneori prin crearea percepției unei așezări a muzicii în spațiul 3D al jocului, de natură a nu deranja acțiunea sonoră a jocului, ba chiar ranforsînd-o, creînd un liant între sunete și evenimente, de natură a impulsiona jucătorul, de a-i oferi încă un argument al imersiunii, bazat pe întregul sunet-muzică din joc.

Sub acest aspect, ceea ce mi s-a părut interesant la HD 660S este faptul că transformă obiectele audio din muzica coloanei sonore într-un fel de obiecte de sunet ale jocului propriu-zis. Este o senzație ciudată, dar mi s-a părut că muzica participă și mai mult la acțiunea în timp real a jocului, prin căștile HD 660S, tocmai prin faptul că simți acel sintetizator, acea chitară, acel element de percuție, acel cor, ca fiind entități cu mai multă individualitate, inclusiv ca dinamică spațială și acustică, decît prin alte căști – iar prin asta obiectele din muzică fac un pas către a deveni obiecte sonore din joc, aproape asumîndu-și proprietăți ce erau specifice numai acestora, pînă acum. Dar fac asta fără a deveni invazive, ele nu acoperă sunetele jocului, ci se inserează natural printre acestea. Recunosc faptul că HD 660S-urile mi-au oferit, prin acest comportament nou pentru mine, o scurtă viziune asupra a ceea ce poate să fie muzica unui joc, dacă s-ar merge mai departe pe această cale.

Am testat cîteva titluri pentru a-mi confirma această percepție, printre ele fiind, evident, Morrowind, Oblivion și Gothic-urile, dar și Quake II, Thief-urile, Ion Fury, apoi un joc despre care nu vă zic, că îl voi scrie în curînd, niște F.E.A.R. și ceva Dusk. Pot spune că, într-o măsură mai mare sau mai mică, senzația despre care v-am spus s-a păstrat, atîta vreme cît am apelat la HD 660S-uri. Impresia este și mai puternică la titlurile care alocă muzică dinamic pentru anumite tipuri de evenimente.

Al doilea aspect legat de redarea muzicii din jocuri este reprezentat de reproducerea fidelă a acesteia. Aici, cu cît este mai bine produsă muzica, cu atît devin mai relevante calitățile căștilor pe care le folosești, bineînțeles. Pe scurt, cum o bună parte dintre coloanele sonore ale jocurilor din ultimii 25 de ani sînt produse decent, veți simți o diferență în bine cu modele de căști precum HD 660S.

În concluzie, strict pentru sunetele acțiunii din joc, Sennheiser HD 660S nu sînt deloc o dotare necesară. În momentul în care începi să iei în considerare și muzica jocului, incluzînd aici și interacțiunea dintre sunetele acestuia și coloana sa sonoră, ei bine, se poate fără HD 660S, dar v-aș minți dacă nu v-aș spune că prefer cu HD 660S. Însă, țin să accentuez: este mai mult o chestiune de estetică auditivă, de percepție rafinată, de pretenție de cunoscător, decît ceva fără de care nu se poate.

Pentru filme, am exact aceeași opinie ca pentru jocuri, doar că în locul sunetelor acțiunii din joc puneți sunetele acțiunii din film.

O mențiune specială am pentru bassheads, pentru cei dependenți de „fizicalitatea” emisiei în bas a sculelor audio, inclusiv pentru jocuri și filme – căștile gen HD 660S nu sînt pentru voi, decît dacă vreți să pășiți în afara zonei proprii de confort.

XI

După cum v-am mai spus, am „studiat” vreme de două luni căștile Sennheiser HD 660S, încercînd să le cunosc și să învăț de la ele. Și am vrut ca, pînă la urmă, să reușesc să ajung la un fel de revelație, ceva care să poată fi spus în expresii frumoase, apoteotic, la final. Numai că relația mea cu HD 660S-urile a devenit prea sinceră și directă pentru a mai lăsa loc de figuri de stil și vorbe de duh pline de tîlcuri. HD 660S-urile au deschis sunetul către mine, cu acea sinceritate care m-a uimit. Iar din această sinceritate, venită din ambele părți, pentru că și eu am fost nevoit să-mi recunosc limitările, să mă educ și să-mi descopăr abilitățile de ascultător, din această sinceritate s-a născut o stare de siguranță, de încredere în ceea ce am început să înțeleg din și prin sunet și muzică, cu ajutorul HD 660S-urilor.

Iar această legătură directă cu sunetul, cu muzica, mijlocită de Sennheiser HD 660S, m-a ajutat să cunosc o stare de comuniune neașteptată cu sunetul și muzica. O stare de intimitate. Am descoperit intimitatea audiției muzicale. Dar spre deosebire de cărți, cu care trebuie să te așezi într-un anume ungher al casei pentru împlinirea acestei intimități, în cazul muzicii am descoperit că acel ungher se află în cu totul altă parte.

Am avut nevoie, însă, de o ocazie anume pentru a descoperi această intimitate. Într-una dintre zilele trecute, băieții din formația Cardinal au susținut un concert în studioul Pertum TV, ce a fost difuzat live online. Bineînțeles, am participat ca spectator, tot online. Aveam HD 660S-urile pe urechi. Din fericire, concertul a fost excelent mixat și sonorizat, lucru pe care căștile îl puneau clar în lumină. La fel, filmarea mi s-a părut foarte bună, făcută din mijlocul trupei, suficient de dinamic și de „față în față” cît să-ți ofere senzația că te afli acolo, chiar între ei, într-o relație muzician-spectator incredibil de apropiată. Iar această apropiere am început să o simt tot mai puternic ca fiind una sonoră, căștile mă transpuneau impecabil în interiorul sunetului formației, la modul la care auzeam totul ca și cum aș fi fost acolo. Iar atunci cînd am auzit cum cineva izbește accidental un microfon, cînd am auzit cum un chitarist schimbă de pe o doză pe alta, cînd am ascultat un acordaj rapid de instrument între două piese, cînd am stat lîngă toboșar uitîndu-mă la el cum bate așteptînd ca un coleg să-și aranjeze ceva la chitară, cînd am simțit cum apasă un chitarist o pedală, în momentul acela mi-am dat seama cu uimire că am pătruns în intimitatea formației, a băieților acelora care cîntau. Pătrunsesem în intimitatea sunetului și muzicii lor. Și, pentru prima dată în viață, am avut trăirea deschiderii mele complete către muzică și a deschiderii complete a muzicii către mine.

De cînd am trăit această experiență fără egal pentru mine, ea revine constant, aproape orice aș asculta pe HD 660S, mai ales dacă materialul muzical se prezintă la calitate maximă, fără pierderi – și nu pot să nu vă spun cît de fain sună întreg „ESP”-ul lui Miles Davis în căștile astea, e o minune, parcă sînt anume făcute pentru jazz. Este drept, așa precum v-am spus cu mult în urmă în acest articol, trebuie să fii atent la reglajul de volum, pentru că poți ajunge să exagerezi fără să-ți dai seama și nu este bine, atît pentru sănătatea urechilor, cît și pentru acuratețea percepției sunetului. M-am obișnuit însă, iar acum îmi reglez volumul avînd ca reper tocmai trecerea de la starea de intimitate, la cea de senzație de gălăgie – numai că atunci volumul este deja un pic prea ridicat, așa că mi-am luat seama și m-am „ajustat” relativ și la acest reper.

Bun, cred că este cazul să încerc o apropiere de finalul acestui extensiv oarecum-review, dar nu o pot face fără a pomeni și părerea prietenului Ciolan despre aceste căști. I le-am pus pe urechi și l-am întrebat ce vrea să asculte în ele. Mi-a răspuns scurt – „Ufomammut” – ceea ce nu m-a mirat, formația cu pricina este o pasiune comună a noastră. Am dat drumul la albumul „Idolum” și l-am lăsat să curgă. După o vreme am întrebat „ei, cum ți se par căștile?”. Ciolan a întors capul către mine, a zîmbit adînc și mi-a răspuns laconic: „Se aude totul.”. Și a insistat ca aceste cuvinte și atît, numai, să apară ca review personal al său la HD 660S – „Se aude totul.”.

Acum, în timp ce scriu aceste ultime rînduri ale articolului, îmi dau seama că prilejul de a asculta muzică în căștile Sennheiser HD 660S este și un privilegiu, pentru care îi mulțumesc din inimă lui Adrian Rusu, omul care, trimițîndu-mi aceste căști, mi-a oferit și bucurie, și învățătură.

Multe au trebuit să se întîmple în relația mea de o viață cu echipamentele audio pentru a ajunge să pricep una și alta despre cele de auzit. Dar prin întîmplarea cea mai frumoasă am trecut cu Sennheiser HD 660S cînd, între cupele lor, au făcut din mintea mea ungherul intim în care am ascultat muzica.

 

 

Puteți găsi căștile Sennheiser HD 660S la AVstore.

P.S. Pe cutia căștilor scrie „Made In Romania”. Sînt făcute pe platforma industrială de la Ghimbav, la Brașov, aici, lîngă mine. Nu am cuvinte să spun cît de mult mă bucură asta și cît respect am căpătat pentru oamenii de la Sennheiser Brașov, din mîinile cărora au ieșit asemenea capodopere. Ok, să nu-i uităm aici nici pe inginerii germani și nici fabrica de difuzoare din Irlanda…

P.P.S. Știu că nu am mai scris despre jocuri de cam multă vreme. Dar, așa a fost fericita potrivire a acestei perioade – am avut de scris despre chestiuni audio. Promit să revin și la jocuri, de luna următoare.