După cum poate că deja v-ați dat seama, sînt pasionat de muzică și sunet. Din păcate, talentul meu de a mă umple de fondurile necesare punerii în practică a pasiunii mele fundamentale este, după spusa lui Caragiale, doar sublim. Așa se face că am putut cu greu să-mi adun de-ale urechii după cum mi-aș fi dorit, dar, și cu ajutorul prietenilor și al unora dintre voi, am reușit să ajung la o configurație audio de care sînt mai mult decît mulțumit.

Spre exemplu, drept DAC folosesc o foarte veche, dar formidabilă interfață TC Electronic Konnekt 6, pe care am cumpărat-o la mîna a doua cu o sută de lei, de la un om care a fost foarte bucuros să o dea cuiva care se pricepe să o folosească și care se poate cu adevărat bucura de calitățile ei. El nu o mai putea utiliza, pentru că noua sa placă de bază AM4 dovedea o incompatibilitate de netrecut cu interfețele Firewire necesare legării Konnekt 6 la PC, fie acestea pe bază de cip VIA sau Texas Instruments. Că în ecuație își băga coada și Windows-ul 11 sau 10, asta este perfect posibil, cert e că i-am arătat omului că mă descurc fără probleme cu instalarea și configurarea Konnekt-ului pe orice alt sistem, așa că mi-a vîndut-o la un preț simbolic, luminat la față de faptul că-și lasă iubita interfață audio în grija unui seamăn întru pasiune.

Este cît se poate de adevărat, însă, că o asemenea alegere, de a nu achiziționa un DAC modern, ci de a „adopta” literalmente o interfață audio realizată pentru un port – Firewire – de mult ieșit din uzul comun, este una care vine cu dezavantajele ei majore. Cel mai important este dificultatea de a păstra funcționale driverele acesteia pe hardware nou, în sisteme de operare actuale. Practic, la fiecare update de Windows 10 mă trec toate sudorile, așteptîndu-mă ca draga mea Konnekt 6 să-și dea obsolescul sfîrșit, din motive ce nu țin de trupul său de metal și circuit, ci de mult mai fragilul său suflet, cel software.

Iată, însă, că au trecut deja mai mult de doi ani de cînd a început frumoasa aventură a Konnekt-urilor pe biroul meu, iar eu am reușit să rezolv de fiecare dată problemele apărute pe parcurs – și nu au fost puține. Atît Konnekt-ul Impact Twin, cît și Konnekt 8-ul, alături de două Konnekt-uri 6, funcționează aproape fără cusur. De altfel, vocea mea este înregistrată acum prin excelentul Impact Twin, folosind preampurile sale Impact de generația a treia, dincolo de care, în digital, rulînd pe un procesor intern al Twin-ului, se află o emulare de secțiune de consolă SSL care mi-a picat cu tronc de la prima utilizare – de-esser-ul, compresorul, egalizatorul parametric pe 4 benzi cu precizie de 48 bit, nu am cuvinte să spun cît de mult îmi scutesc, în timp real, din munca de procesare a vocii, totodată urechile-mi încîntînd.

Vă spun cît se poate de sincer, nu simt în acest moment nevoia de o interfață audio mai bună, de un DAC nou, extrem de mulțumit fiind de ceea ce am. Este drept, oricînd un update de Windows poate aduce probleme insurmontabile, așa că mă pregătesc sufletește pentru eventualitatea necesității de a-mi lua un DAC, motiv pentru care, din considerente atît de funcționalitate, cît și de preț, am pus deja ochii pe modelul D10b de la Topping. Este versiunea cu ieșiri balansate a mai vechiului D10s – pentru mine, obișnuit cu aplicațiile audio profesionale, nu există varianta folosirii conexiunilor nebalansate decît în situații postapocaliptice.

Strictul nenecesar

În configurația mea audio actuală părea că nu este nimic nou de dorit cu tot dinadinsul, s-ar putea spune la o judecată superficială. Problema este că îmi place foarte mult să folosesc și căști, nu doar credincioasele mele boxe monitor de studio Event TR8. Puteți găsi pe pagina leftclickghinea aproximativele recenzii pe care le-am făcut la căști precum Superlux HD 681, Superlux HD 330 sau Sennheiser HD 660s. Ba, mai mult, pe lîngă cele două Superlux-uri, am considerat la un moment dat că nu se poate altfel și, încă sub influența uluitoarei experiențe pe care mi-au oferit-o HD 660s-urile, am decis că trebuie să aduc Sennheiser în viața mea de audiofil. Astfel, după ce am urmărit OLX-ul vreo cîteva luni, am reușit să găsesc un anunț prin care mi-am luat o pereche de 6xx-uri, practic neatinse, proprietarul lor pretinzînd că le-ar fi luat în necunoștință de cauză pentru a le folosi la DJ-ing, aplicație pentru care – evident – s-au dovedit impecabil de neadecvate. Acuma, că ăsta este adevărul, sau fabrica Sennheiser care le produce se află în Brașov, ca și vînzătorul căștilor, iar componentele acestora sînt modulare și încap și în chiloți, naiba știe. Pînă una-alta, eu m-am ales cu niște 6xx-uri în perfectă stare, la prețul inefabil de 750 de lei.

Atîta doar că, odată ce te-ai dotat cu niște căști capabile, cam începi să privești cu mult mai mult discernămînt către amplificatoarele de cască. Urechea devine un critic necruțător, eliminînd din scurt amplificările așa-zis de cască de pe cele mai multe plăci de bază. Or fi fiind ele bune pentru jucat – dacă ești inocent în ce privește calitatea sunetului, ori restrîns de buget – dar, odată ce ai căpătat microbul audiofiliei, nu te mai poți folosi de ele cu sufletul împăcat. O altă variantă ar fi să apelezi la interfețe audio dotate cu amplificatoare de cască dedicate. Unele sînt plăci de sunet pentru slotul PCI-e, și dintre acestea aș pomeni pe cele produse de Asus (precum Xonar AE sau Essence STX II) și pe cele de la Creative Labs (vezi Sound Blaster AE-5 Plus ori AE-7). Altele sînt externe, pentru port USB, iar aici variantele sînt atît de multe încît lista ar fi prea mare. Totuși, dacă urmăriți calitatea audio înainte de toate, la un preț corect, cel mai bine este să vă orientați către un DAC care are și ieșire dedicată de cască, și nu către o interfață audio de tip placă de sunet produsă de un nume din domeniul audio profesional (precum Focusrite, Presonus, Roland, Universal Audio, SSL ș.a.m.d.), pentru că, de cele mai multe ori, veți plăti în plus pentru dotări care nu vă sînt necesare, precum unul sau două preamplificatoare de microfon, intrări și ieșiri analogice multiple, conexiuni audio digitale și interfețe MIDI. Ba, mai mult, din experiența mea, la astfel de produse, pentru reducerea costurilor, tăierile de calitate se fac deseori în zona amplificatorului de cască, așa că înțelegeți de ce nu vă recomand acest tip de dispozitiv.

Pe de altă parte, de cîțiva ani încoace, producătorii de scule audio Hi-Fi au început să lanseze modele din ce în ce mai bune și mai accesibile ca preț, destinate chitit către cei care au nevoie strict de un DAC, cît mai bun, dar fără necesitatea de a folosi mai mult de o singură ieșire analogică stereo, pe lîngă intrările audio digitale, care pot fi uneori reduse la o simplă conexiune USB, iar alteori pot consta și în intrări S/PDIF pe mufe RCA sau TOSLink (optice). Uneori, astfel de DAC-uri pot oferi și o ieșire de cască, ce nu este deloc de neglijat, dat fiind că numele deja consacrate în „noul Hi-Fi” obișnuiesc să acorde o foarte mare atenție calității amplificatorului analogic dedicat unei astfel de ieșiri.

Iar cînd vorbesc despre „noul Hi-fi”, mă folosesc de acest termen inventat de mine ad-hoc pentru a desemna, în mare, firmele oarecum „proaspete” în domeniul Hi-Fi care acordă o foarte mare atenție raportului calitate-preț, încercînd să cuprindă o cît mai mare bucată din nișa, la fel de nouă, a audiofililor apăruți recent, odată cu democratizarea domeniului Hi-Fi prin apariția tocmai a unor astfel de producători ce manifestă o acută sensibilitate la preț și calitate (BTW, asta a fost o definiție recursivă, cred). Îmi vin în minte două nume din Statele Unite, Geshelli Labs și Schiit, unul din Marea Britanie, iFi Audio, iar în rest, imediat memoria mă trimite către China, în care sînt, probabil, cîteva sute de miliarde de astfel de firme, literele numelor cărora aflîndu-se momentan în diverse superpoziții, pînă cînd te hotărăști să dai un click pe aliexpress. Dar, serios vorbind, nebuloasa entitate Shenzen Audio, și nu numai, găzduiește brand-uri precum Topping, SMSL, Fiio, Xduoo, iBasso, ori Gustard și încă multe altele, între care unele au devenit de-a dreptul renumite în cercurile Hi-Fi mondiale, fie acestea mai la Vest ori mai la Est, mai sus ori mai jos în privința posibilităților financiare.

Eu nu mă aflam în situația în care să am nevoie de partea de DAC, deoarece, după cum v-am tot spus deja, Konnekt-urile se ocupă glorios de aceasta. Dar curiozitatea mă împingea la explorare și experiment – cu toate că eram foarte mulțumit de ieșirea de cască de pe Konnekt 6, mă întrebam dacă se poate mai bine și cum ar suna mai binele ăla. Vă voi readuce aminte că TC Electronic a dat o neobișnuit de mare atenție ieșirii de cască de pe Konnekt 6, căreia i-a făcut o cale digitală dedicată, printr-un convertor digital/analog distinct de cel al ieșirii de linie și deservit de un amplificator analogic uimitor de bun, care, pe lîngă sunetul curat, dinamic, bine spațializat, mai poate și duce lejer căști de impedanță foarte mare, inclusiv de 600 Ω. Așa se face că puteam rămîne la ceea ce aveam, dar, după cum v-am zis, nu am fi audiofili dacă nu ne-ar roade pe dinăuntru viermele mai binelui…

Alegerea

Fondurile, după cum vă imaginați, erau extrem de limitate. La început m-am uitat pe paginile diverselor magazine de profil (adică în special avstore.ro, bineînțeles), căutînd să descopăr care ar fi cel mai accesibil amplificator de cască pe care l-aș putea integra în configurația mea audio. Acolo am descoperit exact ceea ce îmi trebuia, anume o apariție destul de recentă a celor de la Topping – modelul L50. De ce am pus ochii tocmai pe acesta?

În primul rînd, amplificatorul meu de cască ar fi trebuit să ofere conexiuni analogice balansate. În al doilea rînd, el ar fi trebuit intercalat cumva între ieșirea de linie DAC-ului și intrarea de linie a boxelor mele monitor Event TR8, toate balansate. Pentru asta, o soluție ar fi fost folosirea unui mixer analogic cu ieșiri de monitorizare dublate, dar asta însemna o cheltuială în plus și o potențială sursă de degradare a calității audio, deci nu. Din fericire, Topping L50 este dotat cu o conexiune analogică de tip passthrough, care, la simpla apăsare a unui selector, închide calea căștilor și trimite la o ieșire balansată stereo semnalul pe care îl primește la intrarea balansată stereo, fără a-l modifica în vreun fel. Adică, oricînd, pot comuta între boxele monitor și căști – aleg căștile, nu se mai aud boxele, aleg boxele, nu se mai aud căștile. Pentru cei care au nevoie de conexiuni RCA, nebalansate, există și astfel de intrări și ieșiri pe L50, care la rîndul lor pot fi selectate, în loc de cele balansate, pentru un astfel de passthrough. De altfel, pe frontonul L50-ului se află un selector dedicat, cu trei poziții, de jos în sus: OFF, adică închis, la care semnalul trece netulburat prin passthrough, fie acesta balansat sau RCA, apoi BAL, adică în căști se aude semnalul venit de la intrarea balansată, iar passthrough-ul este închis, cea de-a treia poziție a selectorului fiind SE (Single Ended), în căști auzindu-se semnalul primit de la intrarea nebalansată, în timp ce passthrough-ul este închis.

Aici trebuie să intru un pic în detaliu, pentru că este vorba despre o chestiune de mare utilitate pentru unii dintre noi. Cînd vreau să ascult muzică, sunetul vine pe conexiune balansată de la Konnekt 6, care este legată de sistemul meu dedicat aplicațiilor multimedia – unul perfect silențios, cu placă de bază Gigabyte N3150N-D2H, cu SSD și fără alt ventilator decît cel al sursei beQuiet de 350 Watt, care nu se aude niciodată. Cînd vreau să mă joc, sunetul vine de la sistemul dedicat jocurilor, pe conexiune nebalansată. Astfel, în Topping, la intrările balansate este conectat sistemul de audiție, iar la intrările RCA, nebalansate, cel de jucat. Selectorul de surse audio îmi face viața foarte ușoară, pentru că îmi permite să aleg instantaneu de unde vreau să ascult în căști, de la intrarea balansată ori cea RCA, sau dacă vreau să fac passthrough. Asta fără să mă mai chinui cu scosul și băgatul de cabluri atunci cînd vreau să trec de la o sursă de sunet la alta, ceea ce îmi ușurează foarte mult viața.

Mai mult decît atît, în Topping L50 căile de passthrough sînt două perfect separate, adică atunci cînd pui selectorul pe passthrough, semnalul care vine de la intrarea balansată se duce direct către ieșirea balansată, iar semnalul care vine de la intrarea nebalansată se duce direct către ieșirea nebalansată, fără să interfereze în vreun fel cu cel balansat, ele fiind pe circuite complet distincte. Dacă aveți sisteme audio diferite pentru jocuri și pentru audiție, spre exemplu, această funcție este foarte utilă.

Întocmai un astfel de selector îmi era necesar pentru a nu mai avea nevoie de un mixer intermediar între interfața audio și boxele monitor. Ba, mai mult decît atît, ca om născut la 1970, toamna, sunetul discret al releelor electromecanice, atunci cînd acestea comută calea audio în L50, la acționarea selectorului de care vorbeam, este exact acel sunet care deșteaptă amintirile dragi ale copilăriei trăite alături de un tată inginer pasionat, care tot timpul avea ceva de făcut. Nostalgie și o senzație de siguranță, asta îmi aduce păcănitul familiar al releele din Topping L50, și zău dacă mă așteptam tocmai la o asemenea bucurie din partea unui simplu amplificator de cască.

Există diferențe

Alegerea o făcusem – îmi doream un Topping L50, din motivele expuse anterior – dar prețul, de 1150 de lei, deși absolut rezonabil pentru calitatea acestuia (după cum aveam să descopăr ulterior), era mult peste ceea ce îmi permiteam. Așa că am făcut ceea ce obișnuiesc deja de vreo 3 ani – m-am dus pe OLX. O căutare după Topping L50 a adus mai multe rezultate interesante, dintre care unul singur conținea exact acest amplificator de cască, restul fiind dispozitive înrudite. Prețul era FOARTE bun, 750 de lei, iar pozele arătau că exemplarul cu pricina este, practic, nou, fără absolut nicio urmă de folosire. Am contactat pe ofertant și acesta mi-a răspuns amabil, ba, mai mult, a avut cumsecădenia de a accepta cererea mea ca transportul să fie inclus în acei 750 de lei. În cîteva zile aveam în față Topping-ul L50, care, cel puțin vizual și tactil, era minunat, exact pe gustul meu atît în ce privește dimensiunile și culorile, cît și estetica minimalistă. Mai mult decît atît, am fost foarte bucuros să constat că lățimea acestui amplificator de cască este egală cu cea a Konnekt-ului 6, astfel încît am putut să le „stivuiesc” ad-hoc, ca orice pasionat al punerii lucrurilor peste alte lucruri. Am în plan să îmi construiesc un mic rack de lemn pentru a le găzdui într-un mod stabil și ordonat, după cum stă bine oricăror lucruri puse peste alte lucruri, bineînțeles.

Am conectat Toppingul la Konnekt 6, folosindu-mă de niște cabluri balansate DAP Audio de 1,5 m, pe mufe jack mare TRS. Apoi, folosind cablurile mele de încredere, Cordial balansate pe jack mare TRS de lungime 3 m, am făcut legătura între ieșirile de passthrough de pe Topping și boxele mele monitor. Am pus selectorul Topping-ului pe poziția BAL și am pornit muzica, la o calitate superlativă, pe Qobuz, unde am abonamentul pentru care îi mulțumesc din inimă lui Adrian Rusu, unul dintre cititorii fără de care leftclickghinea.ro ar fi încetat să mai existe.

Am decis să încep de jos cu căștile, avînd pe urechi, la prima audiție prin Topping, perechea de Superlux HD 681. Ascultam, evident, albumul meu preferat de prim test, anume „Hours” al lui David Bowie, cel în care se află muzica la jocul Omikron: The Nomad Soul, la rîndul lui aflat foarte sus în topul jocurilor mele „de inimă”. Pe lîngă preferința muzicală și cantitatea deloc neglijabilă de nostalgie, albumul lui Bowie este important pentru mine pentru că sună prost pe scule inferioare și tot mai bine pe cele din clasele peste medie, producția lui fiind de înaltă calitate, dar complexă, pretențioasă și neiertătoare cu lanțurile audio ce prezintă subțirimi.

Prima impresie a fost că există o diferență, nu tocmai mică, între amplificatorul de cască de pe Konnekt 6 și Topping-ul L50. Acesta din urmă este mai bun. Dar prin ce? Încă nedumerit, am conectat următoarea pereche de căști a mea, Superlux HD 330. Diferența între Topping și amplificatorul de cască de pe Konnekt 6 devenise și mai mare, tot în favoarea sculei de sine stătătoare de la chinezi. Dumirirea începea să trimită către urechile mele razele sale răzbătătoare. Acum am conectat la Topping Sennheiser-urile mele 6xx și brusc, prin orificiul urechii, apoi prin timpan, razele cu pricina mi-au ajuns, în sfîrșit, pînă la creier.

Tobă mică, tobă mare

Niciuna la cap nu doare

Ca om obișnuit cu aplicațiile profesionale ale sculelor audio, nu sînt încîntat de niciun dispozitiv care aduce un aport propriu semnificativ la sunet. Nu vreau să aud nici „warmth”, nici orice astfel de BS de genul. Mă calcă pe sistem orice contribuție de tipul, spre exemplu, al tuburilor electronice – pe acestea, însă, le consider foarte bune în multe din aplicațiile lor la înregistrarea, mixarea, procesarea și masterizarea sunetului, dar, sub absolut nicio formă, la audiție. Pentru mine, o sculă audio destinată audiției trebuie să fie liniară și neutră, oglindind la maximul posibil realitatea unei înregistrări audio, fără a adăuga absolut nimic în plus la ceea ce se află în materialul sonor original.

Topping L50, de la prima audiție, indiferent de căștile folosite, mi-a părut uluitor de neutru, de reținut și de controlat în redarea materialului muzical. Nicio bandă de frecvențe nu este pusă în vreun fel în evidență, nu există nicio exagerare în spectrul audio, pe nicăieri, pur și simplu L50-ul sună ca o sculă profesională, nu Hi-Fi, dar de înaltă clasă, o sculă pe care, cu căștile potrivite, poți oricînd mixa o piesă și chiar face un premaster. Și da, voi apela aici la expresia răsfolosită – Topping L50 este de o precizie chirurgicală în redarea tuturor benzilor de frecvențe din spectrul audio.

De fapt, ca om obișnuit cu imperfecțiunile, cu niște bași scăpați nițel de sub control, cu înalte un pic mai tari, aproape că am resimțit o mică frustrare inițial. Îmi dădeam seama rațional că totul este impecabil așezat atît cît trebuie și unde îi este locul, dar relicva micului consumer din mine, ce a copilărit pe scule ieftine, și căruia întotdeauna i-a fost dificil să-și înțeleagă postura de audiofil, încă ar mai fi vrut un pic de bași, ori înalte, așa, date țărănește mai tare, ca la o nuntă cu muzică îndoielnică dar puternică, în care un plezirist beat a scăpat la butoane.

Al doilea lucru pe care l-am observat a fost scena acustică – soundstage-ul, carevasăzică. Spre deosebire de amplificatorul de cască de pe Konnekt 6, totul pare mai în afara spațiului dintre urechi, sunetele sînt împinse către exterior, fie lateral, fie în față, ori către spate. Asta mărește, evident, și distanțele dintre instrumente, voci, surse sonore, eliminînd cu totul orice senzație de aglomerație audio și ajutînd hotărîtor la reliefarea distinctă a elementelor individuale din tabloul sonor. Scena acustică este largă cu Topping L50, iar în momentul în care am folosit Sennheiser HD 6xx am sesizat imediat cum fiecare sunet capătă și tridimensionalitate, cum pot percepe detaliile de pe suprafața fiecărui timbru de instrument, cum armonicele acestora capătă corp și viață, și cum totul se încheagă firesc, pe o scenă acustică în care reverberațiile și ecourile „asamblează” natural o înregistrare de calitate.

Am remarcat apoi viteza cu care reacționează L50 la sunetele percusive, cele în care zona de atac este scurtă iar pe durata ei creșterea în volum este foarte mare – practic, din tot ce am auzit pînă acum, acest amplificator de cască reușește să redea cel mai bine o degajare masivă de energie într-un interval de timp infim, dînd impresia atît de instantaneitate, cît și de precizie în conturarea atît de importantului palier de atac al sunetului oricărui instrument sau efect sonor, mereu fără a da niciun semn că face vreun efort. Din cîte am văzut în fotografii ale circuitului, L50 este dotat cu condensatori de înaltă calitate, de clasă audio Hi-Fi, ceea ce poate ajuta în această direcție. Mai mult decît atît, spre imensa mea surpriză, la cutie nu vine obișnuita sursă de alimentare în comutație, ci o sursă liniară, măricică și grea, care, cu siguranță, își aduce propria contribuție la calitățile ce disting acest amplificator de cască de tot ceea ce am testat pînă acum. Nu spun prin asta că o sursă în comutație nu poate fi la fel de bună precum una liniară, dar sursa în comutație este mai ieftină, iar alegerea acestei soluții vine, de obicei, la pachet cu alegerea celei mai ieftine variante ale acestei soluții ieftine, cu rezultate deloc favorabile pasionatului de sunet. Țin să menționez aici, oarecum colateral, faptul că o sursă în comutație bună, la fel precum un amplificator de clasă D bine conceput și construit, nu este sub nicio formă ceva față de care să avem prejudecăți – aceste design-uri și-au dovedit deja potențialul și au un prezent și un viitor foarte bun, spre bucuria acelora dintre noi mereu atenți la buget, fie că iau brînză de capră ori scule Hi-Fi.

Legat de sunetele percusive, vă recomand să fiți atenți la un anumit detaliu, atunci cînd încercați scule audio care se pretind a fi Hi-Fi. Deseori, cînd o piesă muzicală se termină, sunetul este dat treptat încet în volum, pînă dispare cu totul – asta se numește fade-out și este o tehnică uzuală pentru orice inginer de sunet. Dacă în timpul acelui fade-out există în continuare sunete percusive, precum cele de tobe, ascultați dacă acestea își păstrează percusivitatea, dacă pe durata acelui fade-out dau în continuare senzația de energie mare degajată cu limpezime în timp foarte scurt. Dacă această senzație de percusivitate energică și distinctă se păstrează pe cea mai mare parte a unui fade-out, cît mai înspre extincția completă a sunetului, sînt mari șanse ca scula cu pricina să fie bună și să își justifice apartenența declarată la o clasă de calitate superioară, inclusiv Hi-Fi. Bun, dar după ce faceți acest experiment, trebuie să mai faceți unul. De data asta prin mijlocul piesei pe care a-ți folosit-o la testul anterior, pe un pasaj în care se aud tobele, dați încet din butonul de volum al sculei audio, pînă ajungeți la zero – practic, faceți un fade-out de mînă, voi înșivă. Dacă și în timpul acestui test percusivitatea curată a sunetelor de tobe se păstrează, pînă la volum foarte mic, e încă un semn că scula cu pricina este de calitate. Deși cele două teste par asemănătoare, ele nu sînt identice și pun în evidență comportamente diferite corespunzătoare unor caracteristici diferite ale amplificatorului audio. Nu este nevoie să mai adaug aici faptul că Topping L50 a făcut față cu brio acestui test, conservînd senzația de percusivitate a tobelor pe aproape întregul interval al unui fade-out, fie acesta făcut din studio pe piesa muzicală, ori de mînă, acasă.

„Ham – ham!”

A sosit momentul să vorbim despre volum și putere audio percepută, o discuție aparent complicată și care are partea sa destul de greu accesibilă de psihoacustică și de fizică a undelor. Așa că vă voi explica lucrurile cît mai simplu și mai personal, ca un indign popularizator de știință ce mă străduiesc prea din cale-afară să fiu. Și voi începe cu un citat din capitolul „IV” al articolului meu despre căștile Sennheiser HD 660S:

„Prima oară cînd am ascultat boxele mele monitor Event TR8, folosindu-mă totodată de ieșirile audio de pe placa mea de sunet RME HDSP 9632, mi se părea că se aud cam încet, deși stăteam la un 1,2 metri de ele, iar puterea lor per boxa este de 100 Watt RMS. Așa că dădeam volumul mai tare, și mai tare, tot mai tare, pînă cînd intră în cameră jumătatea mea și începe să-mi zică ceva. Nu am auzit nimic. Boxele îi acopereau total cuvintele.
În momentul ăla am oprit muzica. Și atunci am simțit cît de lovite îmi erau urechile, era o percepție fizică de ușurare imediat după ce asupra lor s-a exercitat o presiune acustică foarte mare. Mi-am dat seama că nu am folosit boxele ca monitoare de apropiere, ci pe post de ciocane cu care mi-am dat nediscriminatoriu în timpane, aflîndu-mă într-o perfectă stare de ignoranță specifică începătorului în sunetul de calitate. Și pentru că fenomenul era nou pentru mine, am început să mă gîndesc.

Concluzia la care am ajuns este una foarte simplă: cele mai importante informații asupra nivelului volumului sonor sînt primite de creier pornind de la conținutul de armonice din sunet. Dacă un amplificator începe să distorsioneze, producînd armonice superioare, creierul începe să înțeleagă că volumul sunetului este cam mare. De aceea, pe un amplificator Technics SU-V300, primul meu amplificator, simțeam imediat că „am dat cam tare” cînd treceam de ora 13.30 la potențiometrul de volum, deși amplificatorul are doar 27 Watt putere în 8 Ω. Este clar că acei 2 x 20 și ceva de watt produși de Technics în niște boxe discutabile, mediocre, erau cu mult sub aproape 2 x 70-80 de watt produși de monitoarele Event, dar, cu toate acestea, la Technics mi se părea că muzica e dată foarte tare, deranjant, în timp ce pe Event-uri nici nu simțeam volumul sonor. Evident, Technics-ul nu produce distorsiuni mari, totul este foarte subtil, dar la un nivel numai bun pentru creier pentru a percepe acele distorsiuni și a-și extrage din ele informația despre volumul amplificatorului. Event-urile distorsionează extrem de puțin la un volum apropiat de cel maxim, astfel încît creierul nu-și poate face o idee despre nivelul volumului sonor, pornind de la armonicele superioare produse prin distorsiune.”

Exact același lucru mi s-a întîmplat cînd am testat comparativ amplificatorul de cască de pe Konnekt 6 și L50-ul. Pe măsură ce creșteam tot mai tare volumul pe Konnekt 6 din controlul de volum rotativ, la un moment dat am simțit că nivelul sunetului mă deranjează, că am dat prea tare și că nu îmi mai place ceea ce auzeam, totul devenea cumva strident și opresiv. Apoi am pus exact aceeași muzică, „Hours”- ul lui Bowie, prin aceleași căști – Superlux HD 330 și Sennheiser HD 6xx – dar pe Topping L50.

Oameni buni, am dat din potențiometrul de volum al L50-ului pînă cînd am perceput la nivel mecanic că îmi pun în pericol sănătatea urechilor și că din camera mea ar cam vrea să decoleze un avion cu reacție. Și tot nu eram absolut deloc deranjat de volumul sunetului, altfel decît strict prin mecanica presiunii aerului exercitată asupra timpanelor mele – materialul audio era redat perfect, fără distorsiuni, fără să te oprime, fără să te deranjeze, fără stridențe.

Atunci cînd într-un review, sau într-o discuție despre amplificatoare între doi pasionați, se vorbește despre puterea de care sînt capabile a o reda asemenea dispozitive, subiectul este tocmai cel despre care v-am spus mai sus. Anume capacitatea de a amplifica fără distorsiuni un material sonor la niveluri de volum foarte mari. Știu că sună la mintea cocoșului asta, dar vreau să fac distincția clară între percepția subiectivă de volum audio mare dată de o sculă mediocră, de nivel consumer, și cea dată de o sculă de foarte bună calitate, Hi-Fi sau profesională.

Un amplificator audio mediocru, odată cu creșterea volumului audio va produce tot mai multe armonice, ca urmare a distorsiunii. Apariția acestor armonice va deranja pe ascultător și va induce, prin stridențe și cacofonie, senzația că s-a ajuns la un volum audio foarte mare. Este, însă, o situație similară cu lătratul unui cîine de mici dimensiuni – îți sparge urechea, dar puterea reală a emisiei sonore este mică, pentru că acel cățel nu este capabil de emisii sonore de mare energie. Ceea ce te deranjează și îți dă impresia de volum sonor mare este stridența, distorsiunea într-o anumită bandă de frecvențe, de obicei medii spre înalte. Dar nu resimți în ființa ta senzația unei puteri reale. Pe cînd, dacă un cîine zdravăn și de mari dimensiuni zice un simplu „ham!” fără să se străduiască, așa, cu moderație, atunci întreaga ta ființă va simți puterea din spatele acelei emisii sonore, fără a avea, însă, o percepție neplăcută a volumului.
Pe scurt, asta este diferența dintre un amplificator mediocru și unul bun. Cel mediocru îți oferă senzația de volum audio, iar cel de calitate îți transmite direct puterea audio. Senzația de volum audio e de natură psihoacustică și este dată de armonicele apărute prin distorsiune, iar cea de putere este de natură fizică și este dată de acțiunea mecanică directă a undelor sonore asupra ființei tale.

Topping L50 intră în categoria sculelor audio care îți oferă putere, nu „scheunat”, iar forța de care este capabil în a reda energic cele mai mici detalii ale sunetului este impresionantă.

Separarea puterilor este întotdeauna bună

Topping L50, după cum o puteți vedea în cifrele specificațiilor sale tehnice, oferă suficientă putere, inclusiv unor căști de impedanță mare, de 600 Ω. Dacă folosiți magna planare, sau modelul anume pe care îl dețineți are sensibilitate mică, L50-ul îl va duce cu brio, fără niciun dubiu. Sennheiser-urile mele 6xx, de 300 Ω, stau pe poziția de maxim a selectorului dedicat palierelor de putere, cu potențiometrul undeva pe la ora 10, și nu am curajul să dau mai tare, că mi-e teamă să nu-mi deteriorez auzul, încetul cu încetul. Așa, preț de o singură piesă, mă mai apuc să dau pe ora 11, poate 12, dar numai cînd mă apucă entuziasmele inconștiente – și îmi trece imediat, țin la auzul meu.

Am menționat în paragraful anterior un selector, altul decît cel destinat alegerii surselor de intrare a semnalului audio. Este vorba despre un selector cu trei poziții – L(ow), M(id), H(igh) – ce stabilește palierul de putere pe care este folosit amplificatorul de cască. Astfel, poziția L este destinată căștilor cu mare sensibilitate, ce nu au nevoie de multă putere de amplificare, M este pentru căști de impedanță medie, pînă în 150 Ω, iar H pentru căști de mare impedanță, peste 300 Ω, și pentru căști de sensibilitate scăzută.

Practic, în utilizare, adoptarea acestei soluții tehnice cu selector pe trei paliere de putere ajută foarte mult utilizatorul pentru că mărește de 3 ori rezoluția potențiometrului de volum. În loc ca o cursă întreagă a acestuia să cuprindă în prima treime palierul L, în a doua pe cel M și în a treia palierul H, avem cursa întreagă a potențiometrului de volum dedicată unui singur palier, ceea ce face posibile reglajele fine – iar audiofilii cu oarecare experiență știu cît de neplăcut este să ai senzația că nivelul unui reglaj dorit de tine este greu de atins pentru că respectivul potențiometru nu are suficientă rezoluție.

Și mai trebuie amintit un lucru important aici: pentru posesorii de IEM-uri (In Ear Monitors) cu sensibilitate foarte mare este o problemă serioasă atunci cînd reglajul de volum este asigurat de un singur potențiometru și atît, deoarece acest potențiometru oferă o plajă de volum utilizabilă cu IEM-uri numai în prima zecime a cursei sale – iar asta în cazul fericit. Ori, de foarte multe ori, tocmai în această parte de început a cursei potențiometrului de volum există un dezechilibru puternic între volumele celor două canale, cel stîng și cel drept, unul dintre ele auzindu-se semnificativ mai tare decît celălalt. La fel se întîmplă și cu Topping L50, iar, dacă ar exista un singur palier de putere, atunci nu s-ar putea folosi cu acest dispozitiv foarte multe dintre căștile IEM de pe piață. Din fericire, existența selectorului de paliere de putere, cu 3 poziții, face ca folosirea IEM-urilor să fie foarte ușoară, fără nicio problemă de dezechilibru de volum între canale, prin simpla poziționare a selectorului de palier de putere pe poziția sa L, destinată anume unor astfel de căști. Pe acest palier, poziția potențiometrului de volum de la care se face o audiție cu o pereche de IEM-uri este mult în afara zonei de dezechilibru între canale.

Acest preaminunat selector de putere mi-a făcut viața foarte ușoară prin faptul că-mi permite să adaptez instantaneu volumul la fiecare cască din dotare – am observat că trebuie doar să las pe la ora 10 sau 11 potențiometrul de volum, iar cînd schimb Superlux-urile HD330 cu Sennheiser HD 6xx nu mai am decît de pus selectorul de pe poziția M pe H, atît, și totul sună exact cum am nevoie. Nice one.

Arta viticulturii

Despre Topping L50, cu oarecare mirare constat, nu am nimic de rău de zis, nimic de criticat – iar lucrul ăsta mi se întîmplă foarte rar. Nu, stați, mi-am adus aminte, ceva-ceva tot nu-mi place, fiți atenți! Poziția curentă a potențiometrului de volum este marcată de o mică, foarte mică, degajare de material de pe marginea butonului, marcată cu la fel de puțină vopsea albă. În condiții de iluminare moderată, nu prea vezi pe ce poziție e potențiometrul de volum. Ba, mai mult, chiar și tactil este aproape imposibil de sesizat acel minuscul indicator de poziție. Nu e o problemă mare, și e singura de care m-am lovit în utilizarea acestui amplificator de cască, ceea ce spune mult despre dînsul. În rest, nu am decît de lăudat, pe lîngă calitatea audio superlativă, și dotările care fac foarte ușoară viața unui audiofil, precum posibilitatea folosirii conexiunilor balansate și nebalansate, cu selector între ele, poziție de passthrough pe respectivul selector, apoi existența selectorului de paliere de putere, plus un potențiometru de volum plăcut în utilizare sub aspect tactil. Cutia metalică solidă, aspectul simplu, spartan și elegant, existența în pachet a unei surse liniare de alimentare de calitate, sînt la rîndul lor elemente care augmentează pozitiv dispozitivul. Mai mult, la folosire îndelungată, chiar la volum măricel, L50 se încălzește moderat, neașteptat de puțin, ceea ce arată că este vorba despre un amplificator eficient.

Luînd toate acestea în considerare, ca urmare a unei experiențe în utilizare de peste două luni, nu pot decît să recomand amplificatorul de cască Topping L50, al cărui preț, sincer, mi se pare de domeniul fantasticului. În urmă cu 10 ani așa ceva ar fi costat, vorba englezului, „an arm and a leg”, și ar fi fost cotat între produsele Hi-Fi admirabile și greu de atins. Iată, însă, că noul val american și chinezesc al Hi-Fi-ului ne transformă visele în realitate. Și cu multe subînțelesuri aș zice că, în sfîrșit, avem de a face cu un nou tip de Hi-Fi, pe care l-aș numi „Real Hi-Fi”, caracterizat de două trăsături fundamentale. În primul rînd, Real Hi-Fi este bine ancorat în realitatea măsurătorilor precise ale caracteristicilor audio relevante ale dispozitivelor Hi-Fi, care sînt deseori afișate pe paginile producătorilor din valul Real Hi-Fi. Să nu trecem ușor peste faptul că prea multe produse din Hi-Fi-ul „clasic” nu sînt prezentate cu măsurătorile corespunzătoare, și foarte mult în procesul de marketing este vorbărie, influenceri de pe youtube sau din presă și bullshitting pe față. În al doilea rînd, prețurile la care se găsesc produsele Real Hi-Fi nu distrug acoperișurile oamenilor obișnuiți, they are not going through the roof, ci sînt rezonabile – Real Hi-Fi nu este visul de neatins, precum era Hi-Fi-ul pînă acum, ci este visul realizabil, pentru care poți strînge bani într-un interval omenesc de timp, fără a face sacrificii prea mari. Bineînțeles, la asta contribuie faptul că performanțele soluțiilor bazate pe circuite integrate au crescut fantastic în ultimii ani, iar prețurile unor astfel de componente au devenit tot mai mici, lucru care a avantajat apariția și dezvoltarea producătorilor Real Hi-Fi.

În timp ce majoritatea brandurilor din Hi-Fi-ul „clasic” au preferat să-și umfle nemăsurat prețurile cu fiecare ocazie în care au implementat o soluție bazată pe un integrat mai nou, sau pe un convertor Digital/Analog de ultimă generație, făcînd un tam-tam de marketing de parcă tocmai au declanșat A Doua Venire, firmele din Real Hi-Fi au folosit soluții similare, foarte bine implementate de cele mai multe ori, pe care le-au inclus în produse accesibile ca preț, uneori lăsînd în urmă sub aspect calitativ echivalentul lor mult mai costisitor, din zona Hi-Fi-ului clasic.

Pentru mine, Topping L50 este, înainte de toate, un prim contact direct cu Real Hi-Fi-ul, și totul la acest produs mă încurajează să sper că într-o zi îmi voi completa sistemul audio și cu alte componente aflate la aceeași înălțime, o înălțime la care strugurii au început, în sfîrșit, să fie dulci, dulci de tot.