Nu este fără o anumită emoție felul în care încep lucrul la prezentul articol. Topping DX1, despre care vă promiteam că voi scrie negreșit după articolul despre iFi Audio Uno, este un DAC Hi-Fi entry level care prezintă un deosebit interes pentru mine prin faptul că este dotat cu convertoare digital/analog AKM din seria Velvet Sound Verita, anume modelul AK4493S. Pentru mine, convertoarele AKM au fost întotdeauna o prezență fericită, de-a lungul întregii mele activități, oferindu-mi fără nicio dezamăgire performanța audio de care aveam nevoie, atît pentru audiție, cît și pentru aplicații audio profesionale. De aceea, cînd, în octombrie 2020, am aflat că fabrica AKM a fost puternic afectată de un incendiu, am simțit un junghi la inimă, într-un moment în care, oricum, pandemia ne dăduse viețile peste cap iar diversele penurii și creșteri de prețuri în domeniul tehnologic își scoteau căpșoarele respingătoare din te miri ce zone ale Globului. Și, într-adevăr, incendiul de la fabrica AKM urma să afecteze sever diverșii producători de echipament audio profesional și Hi-Fi, care au fost nevoiți să-și schimbe opțiunile pentru cipuri ESS, Crystal sau Texas Instruments. Nu părea deloc un moment bun pentru AKM, dar, după cum îi cunoaștem atît de bine, japonezii au o dotare naturală pentru revenirea din Groapa Marianelor – așa că AKM s-a întors, și nu oricum, ci în forță, cu o nouă generație din seria Velvet Sound Verita de convertoare, anume gîndite pentru a face față celor mai exigente, dar și delicate, urechi. Pentru că, uneori, între audiofili se mai vehicula ideea că AKM-urile ar avea un sunet „metalic”, rece, analitic, se pare că producătorul nipon a decis să facă ceva în acest sens – iar decizia de a-și asocia linia de convertoare de vîrf cu ideea de catifea pare să fie exact reacția potrivită la acea imagine existentă între audiofili. Bineînțeles, cu o admirație nemărginită pentru curajul și îndrăzneala inițiativei oamenilor de la AKM, nu pot decît să deschid cu o mînă tremurîndă ambalajul Topping-ului DX1, să-l scot din cutie și să-l conectez la calculator, animat de o puternică emoție, după cum v-am spus dintr-un bun început, dar și de speranța că, încă o dată, japonezii nu mă vor dezamăgi. În fond, este poporul care nu a dat de gard seria Ghost In The Shell, realizînd uluitoarea serializare Stand Alone Complex. Pentru un neam capabil de o asemenea performanță, un mizilic de convertoare digital/analog de cea mai bună calitate nu ar trebui să fie o prea mare provocare, nu-i așa?

Dotarea

Topping DX1 este doar cu puțin mai mare decît iFi Uno, dar este semnificativ mai greu, dat fiind că este făcut din metal, tablă groasă și solidă, nu din plastic, precum Uno-ul. De altfel, și la capitolul stabilitate, DX1 stă mult mai bine, greutatea sporită și 4 piciorușe de cauciuc aderent reușind performanța de a menține acest DAC într-o poziție fixă pe birou, de unde nu a căzut nici măcar o dată, în cele aproape 3 săptămîni de utilizare intensivă ce au premers acest articol – lucru care mi s-a părut de-a dreptul uimitor.

Pe frontonul DAC-ului se află două mufe de cască, una pentru jack mic stereo, cealaltă pentru jack mare stereo, ce pot fi folosite alternativ, în funcție de conectorul cu care sînt prevăzute căștile. În dreapta frontonului se află butonul de volum, care oferă o senzație de calitate a construcției, feedback-ul său tactil fiind plăcut, consistent, forța pe care o opune fiind exact cea necesară realizării unor reglaje fine ale volumului. Observ, însă, o problemă comună a celor trei dispozitive Hi-Fi pe care le am pe masa de lucru la momentul actual – Topping L50, DX1 și iFi Uno nu au cursorul de pe potențiometrul de volum suficient de vizibil marcat, astfel încît deseori m-am văzut obligat să folosesc o mică lanternă ca să pot vedea poziția acestuia. Vreau să zic, nu este cine știe ce, dar nu mi se pare deloc normal să nu faci un astfel de cursor foarte ușor de văzut, măcar de lîngă aparat, dacă nu chiar de la vreo 3 metri depărtare. O astfel de decizie de design mă lasă de-a dreptul în plină derută, zău.

Între conectorii de cască și butonul de volum, pe frontonul DX1-ului se află un mic LED, a cărui culoare indică tipul fluxului audio rulat de acest DAC: pentru flux PCM culoare albă, pentru flux DSD culoare roșie. În ce privește caracteristicile fișierelor PCM pe care le poate rula DX1, specificațiile sînt extrem de generoase – pînă la 32 bit, la o rată maximă de eșantionare de 384 kHz. Pentru DSD nativ DX1 „duce” de la DSD64 la DSD256, deci mai mult decît mulțumitor în zona sa de preț.

La spatele acestui DAC se află conectorul USB Type C (eronat, în realitate este un port USB 2.0 Host clasic) folosit atît pentru alimentare, cît și pentru transferul de date. Există și o ieșire stereo nebalansată de linie, pe mufe RCA. Între cele două conexiuni se află un foarte mic comutator cu două poziții, una marcată „H” și cealaltă cu „L”. Poziția „H” este destinată folosirii căștilor de putere și impedanță mare, în timp ce poziția „L” este pentru căștile de sensibilitate foarte mare, precum IEM-urile.

Și cam atît. Nu există funcții dedicate formatului MQA – iar asta nu este nicio problemă – așa precum are iFi Uno. De altfel, la capitolul dotări, DX1 stă un pic mai slab decît Uno-ul, neavînd nici un egalizator încorporat (fie acesta bazat numai pe preseturi, cum găsim la Uno), și nici codificare avansată a culorilor LED-ului în funcție de parametrii fluxului audio rulat. Tot precum la Uno, și DX1 are un control analogic de volum, dar, spre deosebire de DAC-ul de la iFi, cel de la Topping nu funcționează ca preamplificator cu volum reglabil pe ieșirea stereo de linie, ci scoate numai un volum fix pe aceasta, volumul fiind reglabil strict pe ieșirea proprie de cască. Rămîne, deci, de văzut dacă ceea ce are în minus față de Uno poate fi compensat prin alte aspecte ale comportamentului său ca DAC și amplificator de cască, cu atît mai mult cu cît ar fi mare nevoie de asta, dată fiind diferența de 200 de lei dintre prețurile celor două DAC-uri, cu DX1 fiind cel mai scump. It has a lot to show for it.

Dincolo de două cuvinte

Am să vă spun de la bun început că despre calitățile audio ale Topping-ului DX1 nu este sub nicio formă atît de mult de vorbit cît am făcut-o despre iFi Uno. Este foarte ușor de caracterizat DX1-ul, folosind numai două cuvinte: echilibru perfect. Gata, recenzia s-a terminat, „Ite, missa est”, putem merge toți pe la cășile noastre, cu un gigantic sentiment al datoriei împlinite îmbobocit în adîncurile profunde ale ființelor noastre nițel ostenite.

Pe bune că aș putea face asta, cu riscul de a-mi atrage antipatia curioșilor și onorabililor OCD-iști. Aplicați expresia „echilibru perfect” la orice parametru sau variabilă vă puteți gîndi relativ la un DAC și veți afla tot ce este de spus despre Topping DX1 – puteți să o faceți mecanic, ca și cum ați extrage răspunsuri din vechi și prăfuite tabele logaritmice, și veți obține cu precizie ceea ce vreau să vă spun despre acest convertor digital/analog, fără smintire. Dar, pentru că experiența m-a învățat că mai bine scriu 15 pagini decît să regret că nu m-am învrednicit decît de una singură, haideți să vă spun în cuvinte mai omenești ceea ce prea multă imaginație ar cere de la voi pentru a extrapola din arhisuficientele, dar mult prea laconicele cuvinte „echilibru perfect”.

În primul rînd este vorba despre spectrul audio: în viața mea nu am auzit o redare mai echilibrată a acestuia, în ideea în care nu am perceput nicio, cît de mică, predominanță a vreunei benzi de frecvență în emisia Topping-ului DX1. Acesta este pur și simplu înnebunitor de liniar, oricît am ciulit urechea la vreun, cît de mic, dezechilibru în spectrul audio, nu am reușit să-l detectez. Repet, și aș face-o ad nauseam: nu am auzit niciodată o prezentare mai echilibrată a spectrului audio decît cea a Topping-ului DX1, este de-a dreptul descumpănitor, întotdeauna te aștepți la un mic dezechilibru, la o cît de vagă, dar reală, dominanță a vreunei benzi de frecvențe, dar acest DAC nu și nu, nu manifestă sub nicio formă așa ceva. Pare lucrarea unei entități paranormale, o drăcărie de-a dreptul – cum se poate așa ceva la un preț de numai 550 de lei?

Am apreciat basul impecabil, plin de energie, cu contur clar, bine definit, asigurat de la fel de impecabila redare a frecvențelor medii joase, cele responsabile de atît de importantele armonice superioare ale sunetelor de bas. DX1 coboară lejer în sub-bass, și o face elegant, fără nici cea mai mică umbră de supraîncărcare a basului subteran cu decibeli puși doar să facă fan service preaiubitorilor de joase. Acolo unde trebuie, basul are textură și corp tridimensional, cu amplasament în spațiul 3D distinct, perfect localizat – proba contrabasului de jazz este trecută fără probleme. Pe de altă parte, și într-una din piesele mele clasice de test, „Gebrunn gebrunn” a lui Paul Kalkenbrenner, DX1 a făcut față meritoriu, redînd cu exactitate agresivitatea și forța basului, dar și a elementelor de percuție din frecvență înaltă, care trebuie să fie mușcătoare, obsesive, pugilistic inexorabile – și sînt cu acest DAC.

Înaltele… am ajuns la înalte… he-he… deci, seria de convertoare AKM din care vine cipul de care se folosește DX1 se numește Velvet Sound Verita… Catifea, catifea pentru urechi… nu se poate folosi un cuvînt mai potrivit pentru ceea ce se întîmplă cu sunetul redat de aceste AKM-uri și de Topping DX1… Este un fel de magie, zis pe scurt. Adică, după ce am folosit DX1 o săptămînă neîntrerupt, iar apoi am trecut înapoi pe interfața mea audio Konnekt 6, înzestrată cu convertoare AKM profesionale de acum 15 ani, am înțeles de ce unor audiofili acestea le pot părea că sună metalic, rece – pentru că exact senzația asta am avut-o și eu.

În primul rînd, chestiunea care m-a izbit, care m-a șocat: cu un AKM din seria Velvet dispare aproape complet sibilanța din înregistrările în care aceasta ofensează urechile celor sensibili. De fapt, nu dispare cu totul, dar încetează să mai deranjeze – este ca și cum sibilanței i s-ar oferi o altă calitate, este ca și cum sibilanța ar fi… catifelată (unde folosesc acest cuvînt ca verb, „a catifela”). Convertorul digital/analog din DX1 „catifelează” sunetele, aducînd un aport de magie în frecvență înaltă pe care, la început, l-am privit cu neîncredere: era prea frumos ca să fie adevărat, trebuia să fie o șmecherie la mijloc, ceva care să apară la un moment dat ca fiind, de fapt, o rezolvare facilă și problematică a caracterului metalic, aspru, „digital”, nenatural, al înaltelor convertoarelor digital/analog de tip sigma-delta. Dar, cu cît ascultam mai mult cu DX1, cu atît eram mai mult convins de caracterul „catifelat” al acestuia, cu atît mai mult mi se părea că, în sfîrșit, am dat peste un DAC care sună natural, care nu exagerează nicăieri, și mai ales în zona sensibilă a frecvențelor înalte, unde, să o recunoaștem, este deseori loc de mai curat și mai firesc.

Totuși, obișnuit fiind ca înaltele să-mi violenteze urechea, am avut la început o ezitare – dacă, de fapt, AKM-ul ăsta de serie Velvet doar filtrează agresiv în frecvență înaltă, reducînd semnificativ aportul acestei benzi de frecvență la întregul spectru audio? Și, ca să mă lămuresc, mi-am pus pe Tidal (Hi-Fi Exclusive Mode, bineînțeles) un album extraordinar de bine realizat, primul LP al formației „Celelalte Cuvinte”, cel neintitulat, are numai numele formației pe copertă. Bateristul face o lucrătură măiastră din cineluri (sic!), impecabil înregistrată, mixată și masterizată. Prin comparație cu Konnekt 6 și iFi Uno, nu am simțit că înaltele ar fi filtrate, că ar fi atenuate, că ar lipsi. Nu, pur și simplu înaltele au o altă calitate cu DX1, mult mai bună, ca și cum firescul le-ar fi fost returnat, ca și cum nu mai există acea „rezolvare” un pic bădărană a problemei în frecvență înaltă a atîtor și atîtor DAC-uri.

Înaltele sună, este adevărat, catifelat, dar asta pentru că realitatea elementelor de percuție de alamă nu este una aspră, de urechi zgîrietoare, ci una care are tocmai o anumită catifelare, o vibrație plăcută, rotundă chiar și în sunetele de crash – evident, dacă producătorul elementelor de percuție și-a făcut bine treaba, mind me. Cred că dacă ar fi să spun de ce sună natural înaltele catifelate ale convertorului de serie Velvet de pe DX1, aș zice că este vorba despre prezervarea spontaneității și energiei percuției de frecvență înaltă, dar asta fără a veni la pachet cu sunetul aspru și rece, nenatural, cu care ne-au obișnuit multe alte convertoare digital/analog. Și, o spun încă o dată, la primele audiții asta m-a descumpănit, prea obișnuit fiind cu mai rău nu îmi puteam crede urechilor că se poate atît de bine.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la mediile redate de Topping DX1 a fost faptul că sînt, la rîndul lor, echilibrate, nu vin în față niciodată, dar asta fără nicio pierdere a caracterului original al înregistrărilor. Vocile sînt calde, detaliate, naturale – cred că naturalețea este, în general, una dintre calitățile acestor convertoare AKM de serie Velvet. Și aici armonicele superioare, cele din mediile înalte sau înaltele joase, sînt perfect și distinct redate, dar fără emfază, motiv pentru care rămîne loc în spațiul acustic pentru redarea unei cantități mari de energie în medii și nițel mai sus – după mine unul dintre punctele forte ale DX1-ului constituind reprezentarea în audibil a ansamblurilor mari de voci și a corpurilor de orchestră de coarde cu instrumentiști numeroși, toate acestea reprezentînd probe greu de trecut pentru orice DAC, și pe care DX1, la numai 550 de lei, le duce fără dificultate, ba chiar cu rezonabilă strălucire și detaliu.

În opinia mea, echilibrul de care este capabil DX1 ajută foarte mult la „rezolvarea” problemelor de înregistrare, mixare și masterizare despre care am vorbit în capitolul „Deci, care ar fi problema?” din articolul meu despre iFi Audio Uno. DX1 nu prezintă niciodată îngustări de dinamică în nicio bandă de frecvențe, inclusiv în mediile atît de sensibile, și dovedește această calitate atît pe ieșirea de cască proprie, cît și prin ieșirea analogică stereo de linie pe mufe RCA. Pe deasupra, aproape toate înregistrările cu probleme pe care le folosesc la test (și între care unele dintre cele mai deranjante sînt albumul „Mourning Sun” al Fields Of The Nephilim și „1492”-ul lui Vangelis, mizerabil ca sunet în mare parte) au fost cu delicatețe „desfăcute” de către DX1 din nodurile de îngustare a dinamicii, devenind plăcut ascultabile.

În ce privește comportamentul în domeniul temporal, DX1 este foarte rapid, dezlănțuind fără nicio dificultate cantități mari de energie în fracțiuni de fracțiune de secundă. Orice element de percuție, indiferent de frecvență, a fost reprodus admirabil, cu claritate și forță, oferind percepția atît a volumului sonor, cît și a spațiului acustic ocupat tridimensional. Pe englezește, s-ar spune că Topping DX1 este „snappy”, cînd înregistrarea ar trebui să-ți pleznească urechea, chiar o face.

Spațiul acustic reprezentat de către DX1 nu a fost niciodată redus la zona îngustă dintre urechi, ci s-a întins mereu în jurul meu, oferind loc suficient de desfășurare chiar și celor mai aglomerate materiale muzicale, în care întotdeauna am auzit distinct componentele ansamblului, dar fără a pierde coeziunea acestuia. Fiecare sursă de sunet este tridimensională și are detalii de textură a suprafețelor. Dacă reverberația și/sau ecourile sînt prezente, ele vor fi foarte bine redate, oferind o senzație de plăcută plenitudine.

Îmblînzirea bestiei

Haideți să vorbim și despre aplicațiile, despre utilizările acestui Topping DX1. În primul rînd, amplificatorul propriu de cască va fi mai mult decît suficient pentru un începător în ale Hi-Fi-ului, care va avea de ascultat și educat urechea cel puțin un an sau doi pînă cînd să perceapă clar diferențele față de ceva mai bun. Sincer, dacă nu vreți să depășiți limite stricte de buget, un DX1 cu vreo două-trei perechi de căști bune vă va fi suficient vreme îndelungată. În opinia mea este mult mai rentabil să vă luați un DX1, iar restul banilor să-l investiți în căști foarte bune – în zona Sennheiser HD650 – decît să vă aruncați la un DAC mai scump. Pe amplificatorul propriu de cască, DX1 „duce”, atît calitativ, cît și ca putere, orice pînă în 300 ohm, și zău dacă aș simți nevoia de mai mult de atît, dacă aș avea un buget modest.

Este adevărat, însă, că DX1 scalează bine la conectarea la un amplificator de cască de sine stătător, precum Topping L50. Rezoluția crește, detaliul, soundstage-ul, puterea, totul trece într-o clasă superioară. Iar asta pentru că DX1 este un DAC foarte bun, o excelentă platformă pentru upgrade-uri ulterioare, fie că este vorba despre un amplificator de cască extern sau de un sistem audio bazat pe boxe.

De altfel, echilibrul despre care am tot vorbit că ar caracteriza DX1-ul și convertoarele AKM de serie Velvet, se manifestă și la conectarea acestui DAC la un amplificator cu boxe. Să vă dau exemplul care îmi este cel mai la îndemînă – sistemul audio pe care îl folosesc în camera mare.

Este vorba despre o configurație exotică, cu adevărat neobișnuită într-o casă normală. Este un sistem audio de PA („Public Address”), genul cu care sonorizezi evenimente de interior sau exterior, precum nunți, botezuri, cununii, prezentări de modă, concerte de anverguri modeste în spații publice, conferințe, adunări. Două boxe cu tweeter și cu difuzor de 12 țoli, în care se intră cu 2 x 250 watt RMS, și un subwoofer de 18 țoli în care intră 500 watt RMS. Per total sistemul poate scoate continuu 1000 watt reali, dar în peak duce spre 1600 watt. Camera în care îl folosesc este de vreo 50 m², și am reușit de două ori să crăp cîte un geam din ferestrele ei, deoarece am dat volumul prea tare, din neatenție.

Componentele sistemului sînt de bună calitate, produse de Tapco, o fostă subsidiară a Mackie, acum defunctă. Ideea este că e vorba despre boxe și un amplificator care conțin tehnologie Mackie de vîrf din anii ʼ80, și credeți-mă că nu sună deloc rău, ba chiar foarte bine. Singurul amplificator „străin” de configurație este cel care motorizează subwooferul – este vorba despre un Behringer A500 folosit în bridge mode. Să nu strîmbați din nas la numele Behringer, este o firmă care are „o operă vastă, dar inegală ca valoare”, vorba uneia dintre fostele mele profesoare de limba română, bless her heart, îi datorez multe. Iar amplificatoarele A500 și A800 sînt dintre produsele de surprinzătoare calitate ale acestei firme, și, lucru foarte important, sînt dintre cele mai puternice amplificatoare cu răcire pasivă care pot fi găsite pe piață, și care nu te lasă și fără gaura din buzunar după ce le cumperi.

Dar folosirea unui asemenea sistem, extrem de puternic în raport cu volumul camerei în care este amplasat, pune serioase probleme, accentuate de faptul că locuim într-o casă veche săsească, iar sașii din Brașov par să fi avut obsesia de a-și face din fiecare cameră o replică a Bisericii Negre, cel puțin în ceea ce privește sonoritatea, adică reverberația și ecourile. Așa se face că am serioase dificultăți în a îmblînzi asprimea sunetului în frecvență înaltă, foarte dificil de echilibrat în raport cu restul spectrului chiar și dacă fac uz de reglajele puse la dispoziție de către crossoverul Peavey care distribuie semnalul către boxe și subwoofer. Ca să „urnesc” difuzoarele de mari dimensiuni ale sistemului trebuie să urc la un volum care este suficient de mare cît să ducă la „pierderea controlului” asupra frecvențelor înalte, ceea ce deranjează urechea. Filtrarea cu un egalizator este utilă, dar în cazul acesta particular afectează naturalețea sunetului, iar fiecare album pare să dorească o altă configurație a egalizatorului, ceea ce devine inconfortabil la un moment dat, la cele 31 de benzi ale acestuia, pe fiecare canal în parte.

Treaba este că aproape toate aceste dificultăți au dispărut cînd am folosit drept DAC Topping-ul DX1. Numai la volum foarte mare, oricum inutilizabil pe termen lung, am ajuns să produc înalte neplăcute cu sistemul meu din camera mare, la folosirea DX1-ului. Da, am pus „A kind of magic” și am cîntat plin de entuziasm refrenul celor de la Queen, tocmai pentru a marca ceea ce aș putea considera drept magie din partea producătorului Asahi Kasei Microsystems: convertoarele lor din seria Velvet chiar sună catifelat. Iar asta nu introduce nimic ciudat, nimic artificial, nimic suspect, în sunetul produs de aceste convertoare, dimpotrivă, înregistrărilor audio le este restituită naturalețea, firescul. Faptul că am putut, în sfîrșit, să ascult muzică la o calitate impresionantă și fără niciun fel de asprime, fără nimic deranjant, pe sistemul de putere din camera mare, pînă acum atît de problematic, a fost pentru mine semnul că mă aflu în fața unei redutabile reușite a celor de la AKM. Bineînțeles, aici contează la fel de mult și implementarea pe care Topping a realizat-o în DAC-ul DX1, și care servește perfect calităților deosebite ale convertoarelor de serie Velvet.

Un lucru am remarcat cînd am pus DX1 pe sistemul de putere din camera mare: cît de ușor reproduce tranzienții rapizi. Una este să auzi asta în căști, și cu totul altceva la cîteva sute de watt reali care ți se dezlănțuie în față, fără pic de efort și distorsiune pentru că volumul este undeva la doar 20% din maximul posibil. Absolut toate tobele și elementele de percuție lovesc de parcă ai fi lîngă ele, și nu ca și cum ai asculta o înregistrare. DX1 trece și proba tranzienților rapizi, inclusiv pe sisteme audio cu boxe, făcînd dovada unui control desăvîrșit al energiei oricărui instrument, al oricărei înregistrări.

De altfel, de asta m-am convins și la audiția DX1 prin sistemul de boxe monitor de studio pe care îl am în camera de lucru, a cărei suprafață este de vreo 14 m². Aici tendința este de a avea mediile înalte un pic accentuate, prin natura configurație camerei și a așezării boxelor. Cu DX1 această tendință a fost eliminată aproape complet, ceea ce, sincer, mă cam miră, dat fiind că problema era camera, dar, hmm, iată că există și astfel de rezolvări, neașteptate. Anyway, am remarcat pe boxele monitor claritatea acestui DAC și cît de bine face ca fiecare participant la frontul sonor să se audă distinct. Și, bineînțeles, încă o dată am fost impresionat de echilibrul perfect sub aspect tonal al DX1-ului.

Dezvăluind paradigma

Totuși, ceva mă rodea în continuare în ce privește sunetul acesta plăcut, catifelat, dar natural al convertoarelor AKM de serie Velvet. Aș fi vrut să le înțeleg chiar și mai bine, să încerc să le prind paradigma timbrului, pentru că simțeam că „echilibru perfect” nu este îndeajuns, mai trebuie ceva ca să exprim și să explic, totodată, felul în care aceste convertoare reprezintă sunetul original al unei înregistrări. Și pentru că orice experiment revelator privind realitatea se realizează undeva la limite, în condiții mult îndepărtate de cele obișnuite, am apelat tocmai la așa ceva. Mi-am dat seama că trebuie să ascult pe Topping DX1 albumele „The Downward Spiral” și „Fragile” ale formației Nine Inch Nails.

 

Prin natura efectelor și procesoarelor folosite în producția acestor albume, ele duc undeva la extreme capacitățile oricărui DAC, motiv pentru care le recomand pentru astfel de teste. În general, la rularea acestor albume, DAC-urile obișnuite produc un sunet aspru în frecvență înaltă, cu claritate redusă și slabă distincție între elementele individuale ale materialului sonor – pur și simplu nu prea le fac față. Din fericire, am avut ocazia acum cîțiva ani să ascult „The Downward Spiral” pe vinil, pe un lanț audio complet analogic, și am putut compara acel sunet cu cel produs de interfețele audio consumer și profesionale pe care le dețin, atît la rularea versiunii de CD, cît și a celei de streaming online pe Tidal Hi-Fi. Diferența este sesizabilă – pe vinil, printr-un lanț audio complet analogic, albumul celor de la NIN a sunat cu claritate, sunetele au fost distincte, bine individualizate și definite, în timp ce pe digital complexitatea timbrală a albumului, plin de distorsiuni de toate felurile, suprapuse și mixate cu febrilă imaginație de Trent Reznor, pe digital, deci, a cam ieșit un haloimăs, un talmeș-balmeș nesatisfăcător pentru ureche, aspru și neplăcut.

Dar, cînd am ascultat același album, în ediția de pe Tidal HiFi, dar folosindu-mă de DX1, am obținut un rezultat foarte asemănător cu cel de pe vinil, în ce privește nu doar claritatea despre care v-am tot vorbit, dar și senzația de plăcută neplăcere pe care toate acele distorsiuni în exces o produc oricărui iubitor de NIN. Topping DX1 este primul DAC pe care l-am auzit care face față albumelor de la NIN fără niciun fel de probleme, oferind o reprezentare a lor foarte asemănătoare cu cea realizată de un lanț audio complet analogic. În momentul în care am observat asta am avut răspunsul la întrebarea care mă rodea: „de ce sună AKM-urile de serie Velvet atît de bine?”. Simplu, pentru că sună analogic. AKM-ul din Topping DX1 este primul convertor digital/analog care mă poate păcăli că ascult o sculă audio analogică – altcumva decît prin absența zgomotului nu mi-aș putea da seama că este vorba despre un dispozitiv digital. DX1 rezolvă elegant înregistrările dificile, inclusiv cele aflate la extreme, precum albumele Nine Inch Nails, și o face la o manieră pe care nu mă sfiesc să o caracterizez ca fiind una analogică.

Această concluzie mi-a fost confirmată și la audiția unei piese care duce și ea lucrurile la extreme, deși o face în alt fel: „Green Temple” , de pe EP-ul cu același titlu al lui Ren Toudu. Acolo, energia în frecvență joasă degajată de sunetul clopotului este controlată prin aplicarea unei saturații de consolă analogică, ce produce armonice foarte plăcute, dar dificil de „înțeles” și de perceput corect pe un DAC care nu este foarte bun. Și chiar și pe o sculă corespunzătoare, caracterul digital al acesteia are tendința să transpară tocmai la redarea acelei saturații, care suferă pierderi de calitate, sunetul de clopot își pierde din distincție în palierele de susținere și extincție, iar armonicele lui nu mai sînt la fel de clare și de plăcute urechii, pe aceleași paliere. Ei bine, întocmai precum la albumele NIN, și pe această piesă care forțează limitele oricărui DAC, DX1 a făcut față glorios, oferind aceeași senzație de analogic, de plăcută și distinctă redare nu doar a fiecărui sunet în parte, dar și a armonicelor superioare care îi definesc timbrul. Pe bune, am fost foarte impresionat de cum a sunat „Green Temple” pe convertoare AKM Velvet, am avut literalmente senzația că, în sfîrșit, ascult această piesă așa cum trebuie și cum merită.

Alt gen muzical care este extrem de sensibil la calitatea DAC-ului este cel simfonic. Nu mai insist, că deja m-am lungit prea mult, dar DX1 este foarte bun pentru astfel de audiție, aduce ceva organic, restituie firescul sunetului, nu exagerează, nu stă în calea specificului fiecărui instrument și a tehnicilor de interpretare, nu aduce contribuții nedorite și nici nu filtrează unde nu este cazul. Chiar acum ascult a treia simfonie a lui Bruckner, în versiunea Celibidache, cu Orchestra Filarmonicii din Munchen, publicată de Warner în 1998 (de fapt 1987, se pare), și pot spune că nu am ascultat pînă acum un DAC sau interfață audio capabile să redea echilibrul perfect, atît ca timbru al orchestrei, cît și ca dinamică a interpretării, care este marca Celibidache în muzica universală. Cu DX1 este pentru prima oară cînd aud acest echilibru atît de greu de surprins, redat cu echilibrul corespunzător. Iar soundstage-ul este generos, dimensiunea mare a orchestrei este întocmai percepută, dar un mic detaliu arată cît de bine se comportă DX1 sub acest aspect – cînd tușește cineva din auditoriu, acel sunet este perceput ca fiind distinct amplasat în afara spațiului ocupat de orchestră, ceea ce mi se pare foarte important în a demonstra extensia în spațiu de care este capabil acest DAC. Și încă ceva – pe astfel de înregistrări îți dai seama că Topping DX1 nu produce un zgomot de fundal perceptibil. Dat fiind că dinamica unei astfel de înregistrări, și cu atît mai mult în cazul lui Bruckner, care este meșter mare în a ridica orchestra de la o respirație de șoricel la tumultul devastator al exprimării fără rezerve a celor mai puternice trăiri omenești, dinamica, deci, este foarte-foarte mare, orice zgomot de fundal ar deveni imediat sesizabil. Ei bine, canci, nu am reușit să pun în evidență niciun fel de astfel de zgomot pe DX1, oricît de mult am încercat cu felurite delicate înregistrări, precum cea a lui Celi, cu Bruckner. Pe care, pe convertoare AKM de serie Velvet, am perceput-o ca fiind redată în întregime în domeniul analogic, foarte asemănător cu experiența pe care mi-a oferit-o audiția de pe vinil a acestor înregistrări – mai puțin zgomotele ansamblului mecanic al pickupului. E un fel de magie.

Gloria

Simt nevoia să mai discut o înregistrare pe care o consider foarte dificil de redat corect de către un DAC. Este vorba despre „Messe de Notre Dame” a lui Guillaume de Machaut, în interpretarea Ensemble Organum, condus de Marcel Pérès. Este o interpretare extrem de controversată, deoarece se bazează pe o ipoteză de puțin și puțini sprijinită, anume aceea a unei influențe hotărîtoare a muzicii bazinului mediteraneean asupra manierei de interpretare a cînturilor de cult creștine în evul mediu Occidental. Pe scurt, în materialul produs de Ensemble Organum există o foarte puternică impregnare cu elemente specifice cînturilor polifonice sarde și corsicane, care la rîndul lor sînt rezultatul unei îndelungi amestecări a variate culturi, ce și-au lăsat, fiecare în parte, amprente foarte ușor de identificat în tehnicile vocale și improvizaționale care definesc spațiul muzical al celor două uimitoare insule.

În aprinsa controversă ce încungiură această înregistrare, poziția mea este una de admirație extatică. De la primele note pe care le-am auzit din Kyrie eu am fost complet și pentru totdeauna luat în posesie de această versiune a Messe de Notre Dame a lui Machaut. Orice altă înregistrare am ascultat ulterior m-a lăsat rece, neîncrezător și neconvins – pentru mine opera lui Marcel Pérès este singura care mă lansează pe orbită, motorizîndu-mi toate mecanismele enthousiasmos-ului și catharsisului. Dar asta vine cu un preț – pînă acum nu am reușit să mă declar cu totul mulțumit de niciuna dintre interfețele audio sau DAC-urile pe care am ascultat această înregistrare. Iar asta pentru că tehnicile vocale specifice cînturilor sarde și corsicane aduc atît intervale armonice muzicale aparte, cît și un conținut de armonice superioare ale vocii umane care sînt dificil de redat corect în contextul unui întreg ansamblu vocal. Dacă ascultați pe Spotify sau Tidal această înregistrare, veți înțelege imediat cît de diferită este provocarea unui asemenea conținut sonor față de o înregistrare „normală” a aceleiași lucrări a lui Machaut. Din acest motiv, pe toate interfețele audio pe care le-am folosit pînă acum am sesizat o mai mică sau mai mare prezență a pasajelor de îngustare de dinamică în zona vocii umane, care mi-au oferit senzația aceea neplăcută de „bătaie în ureche” despre care vorbeam în capitolul „Deci, care ar fi problema?” al articolului despre iFi Audio Uno. La acestea se adăuga și dificultatea „descifrării” amestecului de armonii și armonice prezente în înregistrare, ceea ce ducea, întocmai precum la acel album NIN, la un talmeș-balmeș, la o pierdere a clarității și distincției vocilor participante, fiecare implicată într-o emisie sonoră bazată pe o tehnică vocală foarte elaborată și greu de stăpînit.

Topping DX1 este primul DAC care mi-a oferit o reproducere mulțumitoare a respectivei înregistrări. Nu este una perfectă pentru că există cîteva momente în care am sesizat acea îngustare de dinamică în banda de frecvențe a vocii umane, dar s-a întîmplat mult mai rar decît cu orice altă interfață audio pe care am folosit-o pînă acum. Pe de altă parte, DX1 mi-a oferit o foarte bună claritate a vocilor, individuale și ca ansamblu, la un mod la care nu am auzit această înregistrare pînă acum. Și încă o dată am simțit echilibrul manifestat de convertoarele AKM de serie Velvet, care au descifrat foarte bine conținutul de armonice al sunetului, fără a exagera nimic, fără a acoperi o bandă de frecvențe cu alta, fără a rupe din continuitatea lină a întregului spectru audio – conferind, totodată acea calitate analogică a emisiei sonore, pentru că încă o dată nu am simțit că un dispozitiv digital ar fi sursa unei asemenea extraordinare experiențe de audiție.

Trebuie să vă atrag atenția că înregistrarea realizată de Ensemble Organum include creația lui Machaut în corpul unei întregi liturghii, și de aceea menționez că părțile corespunzătoare din Messe de Notre Dame sînt pe pistele 2, 3, 6, 9, 10 și 12, în ordine: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Agnus Dei și Ite Missa Est. În acestea este pusă la test calitatea unei interfețe audio, dar nu acesta este singurul motiv pentru care vă recomand înregistrarea ansamblului Organum ca piatră de încercare pentru orice DAC, bineînțeles.

Convertirea

Am fost foarte mulțumit de Topping DX1. Mi-a plăcut echilibrul său în toate, capacitatea de a reda întocmai tranzienții rapizi, scena acustică largă, muzicalitatea lui aproape analogică, manifestată inclusiv în felul în care reproduce ecourile și reverberațiile. Este dotat cu un amplificator de cască excelent, care îmi pare un punct de start minunat pentru un începător în ale Hi-Fi-ului, și o unealtă utilă chiar și celui experimentat, dar care, din diverse motive, se rezumă exclusiv la DX1. Însă, neașteptat la prețul său, Topping DX1 este și o bună platformă versatilă destinată upgrade-urilor. În primul rînd, recomand să achiziționați mai multe perechi de căști, înainte să vă adăugați la sistemul audio un amplificator de cască de sine stătător. Și acesta va îmbunătăți, dacă este bine ales, audiția în căști cu DX1, deoarece, după observațiile mele, micul DAC de la Topping scalează foarte bine cu sculele de calitate. De altfel, la folosirea ieșirii analogice stereo de linie a DX1-ului am observat că acesta se poziționează pe primul loc între toate interfețele audio pe care le-am ascultat pînă acum, iar echilibrul în spectrul audio manifestat de acest DAC îl recomandă nu doar audiofililor, ci și producătorilor de muzică – în opinia mea, cu un DX1 se poate face mixare și premaster în căști, iar dacă dețineți un sistem de boxe monitor capabil și o cameră bine condiționată acustic, DX1 este bun chiar și pentru mastering.

La un lucru însă trebuie să fiți atenți. Cu toții sîntem obișnuiți cu excese în frecvență înaltă, izvorîte atît din imperfecțiunile DAC-urilor, cît și din anumite filozofii de design. Din ce am văzut cu DX1, convertoarele AKM de serie Velvet nu manifestă astfel de imperfecțiuni, iar asta poate să vă păcălească cum că acest DAC stă prost în înalte. Nu este cazul, DX1 stă pur și simplu așa cum trebuie, natural, firesc, plăcut la un mod analogic, în toate benzile de frecvență. Trebuie să ne dezvățăm urechile și sistemul nervos de deficiențele vechilor DAC-uri și să ne reeducăm ca audiofili cu noile convertoare, depășindu-ne condiția de „victime” ale specificului sunetului digital demodat.

Mi se pare foarte interesantă lectura articolelor din secțiunea „Inside” de pe pagina velvetsound.akm.com, pentru a vă face o idee asupra efortului presupus de crearea unei linii de convertoare digital/analog de înaltă performanță și muzicalitate. Dincolo de limbajul tehnic și de pierderile aduse de traducerea din japoneză, ceea ce mi se pare important este felul în care designul și producția unor astfel de cipuri se realizează ca urmare a unui lung șir de teste laborioase, care presupun nu doar îndeplinirea unor exigențe cuantificabile prin măsurători științifice, dar și satisfacerea necesităților reale ale audiofililor, ale celor care sînt judecătorul nemilos al performanțelor în audiție ale DAC-urilor, și care nu pot fi exprimate numai prin cifre. Aici atrag atenția asupra discuției despre filtrele digitale folosite pentru a scoate zgomotele nedorite din sunetul produs de aceste DAC-uri, și despre caracterul semnificativ diferit al emisiei audio la adoptarea fiecăruia dintre acestea în parte. Convertoarele de pe Topping DX1, anume AK4493S, oferă 6 tipuri de astfel de filtre, dar DX1 nu pune la dispoziție niciun mecanism pentru selectarea acestora, venind cu unul ce nu poate fi schimbat. Sînt extrem de curios cum se comportă un DAC dotat cu convertoare de serie Velvet la care se poate selecta filtrul digital. Astfel de modele există, sînt mai scumpe, și sper să vă pot raporta despre ele în viitor.

Este momentul să compar Topping DX1 cu iFi Audio Uno. Ei bine, dacă vreți să folosiți DAC-ul foarte mult pentru jocuri, în căști, eu vă recomand Uno-ul, mai ales dacă veți folosi și presetul de egalizator al acestuia dedicat jocurilor. Mi se pare că Uno oferă în căști o experiență sonoră mult mai potrivită jocurilor decît o face DX1-ul. Dacă, însă, vreți să aveți o abordare echilibrată, folosind DAC-ul la audiția muzicală, eventual și la jocuri, atît în căști, cît și în sisteme de boxe, soluția preferabilă este DX1. Apoi, mai este un aspect. Uno-ul este atractiv pentru rock, jazz, pop și muzică electronică, iar în rest caracterul lui dominant în mediile înalte îl face oarecum rebel – înainte să asculți o înregistrare chiar nu știi care va fi rezultatul, acest DAC este imprevizibil. Cu DX1 lucrurile sînt foarte clare – orice asculți cu el va suna bine, echilibrat, neutru, dar nu steril, cu un neașteptat caracter analogic. Pe de altă parte, DX1 costă cu vreo 35% mai mult decît un Uno, deci, și asta poate fi luat în considerare, deși, la cît de bine sună unitatea mai scumpă, achiziționarea ei mi se pare oricum un nobrainer. Pînă la urmă, aproape că îmi vine să vă spun că, la cît de puțin costă aceste două DAC-uri, ar merita achiziționate amîndouă, pentru că fiecare își poate avea plăcuta sa utilizare specifică.

Apropo de utilizare, și Topping DX1 poate fi cuplat la o Raspberry Pi, pe care să rulați Volumio, pentru a obține un extrem de accesibil și de capabil streamer audio online. La momentul la care scriu aceste rînduri, recomandarea mea – Raspberry Pi 3 Model A+ – a revenit în stoc la Optimus Digital. La momentul în care corectez aceste rînduri, de la vreo 90 de exemplare în stoc, a luat cam zece zile să se ajungă la 14, însă am observat că stocul este reîmprospătat constant de cei de la Optimus Digital, trebuie doar să aveți un pic de răbdare și veți găsi din nou foarte utila Raspberry Pi 3 Model A+.

Încă o dată mulțumesc avstore.ro pentru șansa pe care mi-au oferit-o de a asculta aceste două DAC-uri și de a scrie despre ele, a fost o experiență extraordinară să fiu martorul uimit și fermecat al evoluției Hi-Fi-ului de nivel de intrare. Le mai mulțumesc lui Ovidiu Mate, care a donat paginii leftclickghinea laptopul performant pe care scriu aceste rînduri (după ce sistemul meu principal s-a defectat), precum și lui Adrian Rusu, care, printre altele, mi-a facilitat de ani buni folosirea Qobuz pentru teste. Și, încă o dată, vă mulțumesc vouă, cărora sper că vă voi mai vorbi despre dispozitive audio de calitate, destinate atît audiției muzicale, cît și jocurilor.

L.E. Pentru că am fost convins de convertoarele AKM de serie Velvet, am decis să cumpăr un DAC dotat cu acestea. Tocmai a sosit la mine acasă și va fi subiect al unui articol din viitor, în care voi discuta, între altele, arzătoarele chestiuni ale importanței reale ale posibilității de a selecta între multiple filtre digitale de roll off, dar și ale existenței a două cipuri de conversie digital/analog, în loc de unul singur – reducerea crosstalk-ului va aduce ceva concret în audiție? Totodată, voi face și o comparație directă, privind calitatea audiției, între Topping DX1 și fratele său mai mare – însă care o fi numele său? Despre toate acestea veți afla în următorul articol pe care îl voi dedica sunetului Hi-Fi pentru muzică și jocuri.