Vă spuneam în articolul trecut, cel dedicat recomandărilor pentru un upgrade către Hi-Fi, că aș vedea drept soluție „de intrare” în audiofilie un DAC iFi Uno sau unul Topping DX1, ambele lansate recent. Îmi exprimam cu acea ocazie dorința de a le testa pentru o recenzie, motiv pentru care am trimis un mesaj în acest sens către distribuitorul din România al acestor produse – avstore.ro. A doua zi le aveam pe birou.

Am fost sincer impresionat de atitudinea prietenoasă și de promptitudinea oamenilor de la avstore.ro, dar nu pot spune și că am fost surprins, deoarece, de-a lungul ultimilor ani, învîrtindu-mă virtual și fizic prin Hi-Fi, am descoperit mulți pasionați care nu aveau decît cuvinte de laudă despre interacțiunea cu avstore, de care magazin online și showroom-uri adiacente din București erau foarte mulțumiți. Ce pot spune, la rîndul meu, altceva, decît că le mulțumesc pentru amabilitate și deschidere – sper să fie un bun început.
Disclaimer: nu am niciun fel de relație comercială cu AVstore, produsele sînt primite numai la test și le voi trimite înapoi, but, anyway, oricum ar fi, mă cunoașteți prea bine de atîția ani ca să credeți că independența mea editorială poate fi pierdută altcumva decît prin echivalentul unei apocalipse. De altfel, în relația mea cu distribuitorii ale căror produse le recenzez, am o regulă foarte simplă: dacă produsul este îndoielnic îl returnez, pur și simplu, fără a scrie nimic despre el. Nu merită să pierd timpul, al vostru și al meu, cu subiecte fără de folos real. În schimb, dacă este ceva remarcabil de spus despre un produs, întreaga mea energie se concentrează către aducerea în fața voastră a unui articol cît mai relevant despre respectivul subiect. Așa precum este cazul cu iFi Uno.

Întîi despre cabluri, din nou

Înainte de toate, însă, trebuie să mai aduc o dată vorba despre cablurile audio, ca o continuare la recomandările pe care vi le-am făcut în articolul trecut. În vederea testării unor dispozitive, precum iFi Uno și Topping DX1, care oferă numai conexiuni nebalansate, am achiziționat cîteva cabluri de acest fel, dat fiind că eu nu mai folosesc decît conexiuni balansate de vreo 20 de ani încoace, deci, aveam doar cablurile corespunzătoare acestora. Dar, dacă tot am plătit transportul, am zis să profit de ocazie și să iau și o pereche de Cordial-uri balansate cît mai scurte, de 30 de centimetri, ca să fac cu ele legătura între interfața audio Konnekt 6 și amplificatorul de cască Topping L50. Vă spuneam în articolul trecut că mi-am luat Cordial CFM VV de 60 de centimetri, dar, de fapt, era doar comanda dată și plătită, le așteptam să vină, cînd am primit telefon de la vînzător că nu ar mai fi pe stoc. OK, m-am reorientat și am luat din altă parte varianta de 30 de centimetri a aceluiași cablu.

Am fost foarte curios dacă există o diferență notabilă între cablurile DAP Audio de 1,5 metri pe care le folosisem pînă atunci și Cordial-urile tocmai primite. Ascultarea comparativă, recunosc, m-a surprins – Cordial-urile sînt semnificativ mai bune. Like, night and day mai bune. Diferențele cele mai importante sînt în zona de medii înalte și de înalte, unde Cordial-urile au o rezoluție mult mai bună și o prezență mai naturală, în timp ce DAP-urile oferă, prin comparație, înalte sparte, cu granularitate mare și claritate scăzută. Prin urmare, DAP-urile și-au găsit locul în cutia destinată backup-urilor pentru sistemul meu de PA, unde, în caz că vreo calamitate îmi subtilizează Cordial-urile instalate pe acel sistem, măcar să nu rămîn în socket-ul gol, pînă pun la loc Cordial-uri, sau ceva de aceeași anvergură.
Ce învățăm noi de aici? Ei bine, cablurile contează. Așa că recomandările mele din articolul trecut stau foarte bine în picioare, dar, după această experiență, cu atît mai apăsat recomand să apelați la mărci cu renume, precum Cordial, Mogami sau Klotz, ba, mai mult, dacă bugetul v-o permite, vizați cabluri din clasele superioare ale acestor producători, pentru că, oricum, veți ieși mult mai rezonabil financiar decît apelînd la cablurile unor nume din domeniul Hi-Fi, fără a pierde nimic altceva decît salățile din grădina Ursului, ori Sfîntul Graal din Deal.
V-aș mai atrage atenția asupra unui lucru, totuși. Unele cabluri din categoriile superioare de preț ale producătorilor consacrați de cabluri audio profesionale sînt anume făcute pentru a face față stresului mecanic, utilizării în condițiile de uzură intensivă asociate turneelor, ori evenimentelor ce presupun atît deplasarea instalației audio, cît și repetate asamblări și dezasamblări ale acesteia, cu introducerea și scoaterea cablurilor în și din mufe, cu flexarea acestora, ba, mai mult, se poate ca acestea să fie și călcate în picioare. Cablurile care au o astfel de destinație pot costa semnificativ mai mult decît altele, dar fără a oferi nimic în plus sub aspectul calității audio, ci numai în ce privește rezistența la uzură. Pentru utilizatorul obișnuit astfel de cabluri ar aduce numai o cheltuială inutilă în plus, și de aceea vă recomand să fiți atenți cînd cumpărați cabluri, pentru a achiziționa produse care, odată cu prețul mai mare, aduc beneficii suplimentare anume în ceea ce privește calitatea audio.

Care îți face cu LED-ul

iFi Uno este mic și foarte ușor. Îți încape în palmă. În cutiuța în care vine se mai află un cablu USB – USB type C de 1 m, manualul și un abțibild cu sigla firmei iFi – și nu mi se pare că este nevoie de mai mult. La spatele DAC-ului găsim o intrare USB type C, prin care se face și alimentarea dispozitivului, și o ieșire stereo de linie pe mufe RCA. Pe partea din față se află un buton care comută între două paliere de putere de ieșire – unul destinat căștilor de tip IEM cu sensibilitate mare, al doilea căștilor obișnuite. Lîngă acesta este un buton prin apăsarea căruia ciclăm prin cele patru configurații presetate ale egalizatorului onboard al DAC-ului: no EQ, gaming, movies și music. Pentru ultimele trei dintre aceste preseturi de EQ există 3 simboluri corespunzătoare pe partea de sus a aparatului, dintre acestea fiind iluminat cel curent selectat. Dacă niciun preset nu este activ, toate cele trei poziții nu sînt iluminate.

La mijloc se află butonul de volum – care oferă o senzație tactilă excelentă, neașteptată la un asemenea preț – buton care, în poziția sa de minim acționează precum un comutator ON/OFF, oprind funcționarea dispozitivului. Reglajul de volum este, după cum insistă chiar producătorul iFi, unul analogic. În spatele butonului de volum este poziționat un inel iluminat LED, a cărui culoare semnalizează formatul fluxului audio curent – pentru MQA, spre exemplu, este magenta, pentru DSD 64/128 e cyan, albastrul corespunde formatului DSD 256, iar pentru PCM avem verde pînă în 96.000 Hz frecvență de eșantionare și galben peste (maximul fiind de 384 kHz).
La dreapta butonului de volum se află o mufă de cască pentru jack mic stereo, deci nebalansată.
iFi Uno este mic și foarte ușor, repet. Nu este portabil precum un dongle, și nici nu are o formă care să îl recomande portabilității pe stradă, dar este foarte bun dacă îl luați cu voi în deplasare, pentru a-l folosi în tren, în camera de hotel sau în cafenea (it makes for a great conversation piece), atașat la telefon, tabletă sau laptop, ori chiar un Raspberry Pi – la care voi reveni un pic mai încolo.

Deși este prevăzut cu două benzi oarecum adezive pe partea de jos (de pe care nu am desprins plasticul de protecție din fabrică, acesta fiind privilegiul exclusiv al proprietarului, în viziunea mea), nu cred că acestea pot preveni alunecarea dispozitivului, oriunde l-ai amplasa. Deși cei de la avstore probabil că vor citi aceste rînduri, nu pot să nu vă fac mărturisirea: am scăpat Uno-ul pe jos de zeci de ori, singura posibilitate ca acesta să rămînă stabil în poziție fiind ca voi să stați pe loc, ori cablul de la căști să fie lung, dar nu atît de lung încît să încurajeze, prin greutatea lui, alunecarea Uno-ului. Treaba e că asta nu m-a deranjat absolut deloc, deoarece, de fiecare dată, micul DAC a rămas suspendat de cablul spiralat al căștilor mele Superlux HD-330, care este foarte scurt și elastic. Și dacă ar cădea pe jos nu cred că ar fi vreo problemă, dacă nu pică pe o suprafață dură, plasticul din care este făcut părînd suficient de rezistent. Încă mă gîndesc la o modalitate inteligentă de a ancora Uno-ul în locul lui, dar una care să nu implice tehnologiile avansate românești specifice, dintre care enumăr sîrma și scuipatul. Pînă acum nu am găsit o soluție, dar nu cred că următoarele sute de căderi vor aduce vreun prejudiciu micului și ușorului iFi Uno. Menționez aici și faptul că sînt un utilizator oarecum atipic, deoarece mă zbînțui înfiorător de mult, orice aș face, dar mai ales dacă lucrez.

A, cred că mai am ceva foarte important să vă spun. iFi Uno este un obiect frumos, plăcut atît la vedere, cît și la atingere, fiind de foarte mult bun gust, atît cromatic, cît și ca textură a suprafețelor. Sincer, atunci cînd îl iau în palmă și îl privesc, nimic nu îmi spune că am de-a face cu unul dintre cele mai ieftine DAC-uri Hi-Fi de pe piață, este proiectat și construit cu grijă, inclusiv în ce privește materialele și componentele, cu acea grijă pe care o asociem îndeobște cu dispozitive dintr-o clasă de preț superioară.
OK, am să o recunosc direct – îmi place foarte mult Uno-ul. Iar asta nu doar pentru aspectul său.

Cuvîntul cu „F”

În momentul în care am primit de la AVstore pachetul cu cele două DAC-uri – iFi Uno și Topping DX1 – am hotărît să scriu Uno-ul, care este cel mai ieftin dintre ele, fără să deschid, deocamdată, cutia Topping-ului. Dacă este să fac o comparație între cele două, asta se va întîmpla cu ocazia articolului despre DX1, și nu acum. Apoi am mai decis ceva, anume să încerc să tratez Uno-ul ca pe primul meu DAC Hi-Fi, ca și cum tocmai trec de la o placă de sunet de nivel consumer și încerc să cunosc ceva mai bun. În acest scop am folosit vreme de o săptămînă numai Uno-ul și ieșirea lui de cască, fără a utiliza între timp nicio altă variantă dintre cele disponibile mie, chiar și dacă este vorba de scule mai bune. Am lăsat comparațiile directe pentru mai tîrziu, vrînd să mă pun în pielea utilizatorului care are numai Uno-ul la dispoziție, încercînd să răspund la cîteva întrebări simple: „îmi place?”, „mi se pare mai bun decît ce foloseam înainte la nivel de consumer?”, „este un dispozitiv versatil, adică mi-e bun la muzică, dar și la jocuri?”.
Am lăsat întîi să treacă două zile fără a mai asculta nimic în căști pe interfața mea audio profesională TC Electronic Konnekt 6 și pe amplificatorul meu de căști Topping L50. Apoi, încercînd să-mi scot din memoria sistemului meu nervos faptul că am în creier o ditamai bibliotecă plină de „amprente” de scule audio, am conectat Uno-ul la calculatorul meu de media, am introdus mufa căștilor Superlux HD-330 în intrarea corespunzătoare a DAC-ului, și am pornit aplicația Tidal. Windows 10 nu a avut nevoie de drivere pentru Uno, iar acesta era văzut de clientul de Tidal, care l-a și identificat ca fiind capabil să desfacă material audio în formatul MQA specific acestui serviciu de streaming audio online. Am setat ca preferință calitatea maximă, adică MQA, și am început să ascult.

Bineînțeles că primele lucruri care mi-au sărit în urechi au fost exact cele asupra cărora am cîteva observații de făcut, dar locul acestora nu este aici, ci mai încolo în recenzia de față, acolo unde voi vorbi despre Uno din perspectiva unui om care are o anumită experiență în audiofilie. Acum voi vorbi din prespectiva celui care face primul pas în Hi-Fi, și care se folosește cu predilecție de ieșirea de cască a Uno-ului, pe căști de calitate, dar tot de nivel de intrare în Hi-fi, precum este și DAC-ul.
După cîteva zile de folosire a Uno-ului, prima concluzie clară la care am ajuns este cu „fuck”. Adică, m-am surprins folosind deseori acest cuvînt, la audiția vreunei piese care punea serios la muncă micul DAC și amplificatorul său de cască, în general într-un context de uluială extremă în fața calităților de care acest dispozitiv dădea dovadă. Vreau să zic, întrebarea care m-a urmărit constant a fost „cum este posibil ca la 350 de lei să găsești așa ceva?”.
În primul rînd, saltul calitativ de la o placă de sunet consumer – internă, externă sau onboard – este masiv. Simți imediat că te afli într-un alt teritoriu, trecerea la Hi-Fi fiind cît de poate de limpede. Primul lucru care te izbește este cît de jos coboară basul, practic Uno reproduce fără dificultăți zona de sub bass și trebuie să recunosc că m-a surprins puternic să descopăr apoi cît de relaxat redă acest DAC și frecvențele înalte, dovedindu-se capabil de a face față lejer celor de jos și celor de sus în spectrul audio. În zona de medii am perceput o anumită îngustare de dinamică, dar în niciun caz ceva ce ar atrage atenția începătorului în Hi-Fi. Apoi, tot la capitolul surprize aș pune claritatea și detaliul, dar și soundstage-ul suficient de larg cît să nu ai niciun moment senzația de îngrămădire în spațiul sonor, ori de bidimensionalitate supărătoare. Și tot surprins am fost și de punch-ul, de atacul viguros al elementelor de percuție, indiferent din ce zonă de frecvență – tobe mari, tobe premier, crash-uri, cineli, percuții exotice, orice, toate sună clar, distinct și rapid în zona de atac, întotdeauna urmată de o redare impecabilă a zonei de susținere și extincție a sunetului.
Apoi am fost surprins de ecourile și reverberațiile din înregistrări, acesta este un domeniu foarte sensibil al performanțelor unui DAC și trebuie să recunosc faptul că iFi Uno nu a dezamăgit absolut deloc nici aici. Vreau să zic, ca om care am permanent urechile ciulite la astfel de detalii, nu sînt deloc obișnuit să aud o atît de bună redare a reverberațiilor și ecourilor din materialul muzical. De altfel, aptitudinile Uno-ului la acest capitol au smuls multe „fuck”-uri din ființa mea mult prea obișnuită cu prețul greu care trebuie plătit ca să auzi un reverb redat ca lumea – și care este de cîteva ori mai mare, îndeobște, decît cel la care se găsește iFi Uno.
Am remarcat cît de bine se pune Uno-ul în serviciul vocii umane, în special în ce privește soliștii vocali. Chiar mi-au atras atenția claritatea și intimitatea detaliului vocal, inclusiv în piese de jazz pretențioase sub acest aspect.
În ce privește puterea de care este capabil micul Uno, pot spune că duce fără probleme căști de 150 de ohmi impedanță – nu poți să dai la maximum cu acestea pentru că îți smulge urechile din soclu. Peste 150 de ohmi, însă, hmm, au mers Sennheiser-urile mele 6xx de 300 de ohmi, dar nu aș putea spune că se simțeau la ele acasă, există un punct pe reglajul de volum la care simți că amplificatorul de cască începe să se screme pentru a face față. Salut prezența butonului de PowerMatch, cu ajutorul căruia poți adapta puterea de ieșire a amplificatorului de cască intern, fie pentru IEM-uri de mare sensibilitate, ori pentru căști care necesită mai mult combustibil pentru a împinge suficient aer către timpane. De altfel, Uno se comportă meritoriu în ce privește plaja de reglaje disponibile pe potențiometrul de volum, nu am simțit niciodată că zona de optim ar fi îngustă, că mă străduiesc să nimeresc volumul pe care mi-l doresc – pentru orice cască am ajuns relaxat la setarea potrivită.

Game onU

Tot din perspectiva celui aflat la primul său dispozitiv audio Hi-Fi am să vorbesc și acum, atingînd subiectul utilizării Uno-ului în jocuri. La trecerea de la o placă de sunet internă sau onboard, de nivel consumer, primele dăți cînd asculți jocurile în căști bune conectate la Uno sînt prilej, a cîta oară?, de mari surprize. În primul rînd, exact ca și la audiția muzicală, vei auzi multe detalii pe care nu le sesizai pînă acum. Armele vor suna mult mai amplu, împușcăturile și exploziile vor fi mai bine definite și mai percusive, iar sunetele de ambient vor părea percepute cu alte urechi, mult mai bune – în general, impresia este că ți s-au desfundat urechile. Iar ceea ce am sesizat cu Uno la audiția muzicală, anume o excelentă redare a reverberațiilor și ecourilor, am descoperit că se aplică și în cazul jocurilor care oferă modelare acustică a mediului. Dacă sînteți într-o cavernă sau o sală de palat, ori o catedrală, prepare to be amazed!

Bineînțeles, dat fiind faptul că Uno nu vine cu suport pentru niciunul dintre API-urile EAX, nu vei avea parte de experiența acestora, dar asta se aplică numai jocurilor retro, pentru că de mai mult de 10 ani încoace nu au mai fost lansate titluri care să facă uz de asemenea API-uri. În ziua de azi, toate jocurile care modelează acustic mediul dintr-un nivel o fac folosind un API portabil pe orice platformă, care nu face uz de o anume placă de sunet ori DAC, ci merge bine mersi pe oricare – inclusiv pe Uno.
Un alt mare avantaj al folosirii unei scule Hi-Fi precum Uno este acela că ai parte de o precizie excelentă a poziționării în spațiu a surselor de sunet. Și aici am simțit clar diferența față de plăcile de sunet consumer, inclusiv onboard – literalmente acuitatea auditivă îți este adusă la un nou nivel, oferindu-ți-se toate indiciile psihoacustice necesare localizării rapide și fără greș a poziționării 3D a surselor de sunet din jurul tău. Este cu totul altceva față de plăcile de sunet și ieșirile lor de cască cu care erai obișnuit pînă acum. Și nu este vorba numai despre unghiul la care se află sunetele raportat la ora ta 12, ci și despre mai buna percepție a distanței pînă la sursa de sunet. De altfel, dinamica superioară a Uno-ului – și în general a unui dispozitiv Hi-Fi – face ca, prin folosirea sa, să poți estima mult mai bine distanța la care se află sunetele, deoarece există o mai bine perceptibilă distincție între treptele de volum pe care se află evenimentele audio din joc, față de o placă de sunet consumer.

Mai este un aspect important aici: ceea ce audiofilii numesc soundstage, iar eu aș traduce prin scena acustică. Ideal este ca aceasta să fie cît mai largă, pentru a reproduce întocmai configurația spațială a surselor de sunet gîndită de creatorii unui material muzical, ori înregistrată la fața locului, în studio sau live. Evident, redarea scenei acustice trebuie să fie una tridimensională, oferind senzația existenței sunetelor în afara căștilor, la stînga, la dreapta, în față și în spate, sus și jos. O sculă audio bună nu trebuie să lase sunetul doar în spațiul dintre căști, cum o face una de categorie consumer, ci trebuie să expandeze dramatic respectivul spațiu, către înafară. Ori, Uno-ul, fiind o sculă Hi-Fi, este capabil de așa ceva, ceea ce mărește semnificativ spațiul dintre sunetele din joc, acestea nu se mai află doar între urechile tale, ci par a fi mai realiste, mai „din exterior”. Adăugați la asta o foarte bună redare a sunetelor de pași și veți obține rețeta unui fel de hack audio numai bun pentru shootere… De altfel, unul dintre cele trei preseturi de EQ de pe Uno este dedicat jocurilor, aducînd vîrfuri în zona frecvențelor joase, dar și, foarte important, a celor medii, undeva între 2000 și 3000 Hz, adică numai bine ca să auzi exact pașii și sunetele încărcării armelor, ori ale armării unei grenade. Am fost chiar impresionat de utilitatea acestui preset de EQ, este drept, nu din postura de jucător competitiv online, ci de singleplayer prin campanii de Half Life 2, Fallout 4, S.T.A.L.K.E.R., Oblivion ori Doom. Pentru mine, presetul de EQ dedicat jocurilor a adus o percusivitate și agresivitate crescute, și în general o senzație de impact mărit al oricărei arme, evident, însoțită de o satisfacție pe măsură. Mă rog, uneori poate fi un pic overpowered feeling-ul,… și ce dacă?… Nimic nu mai contează cînd ai în mînă un shotgun de neam prost.

Să aducem în discuție aici și muzica jocurilor. Un DAC Hi-Fi este capabil nu doar să o redea foarte bine, dar și să o integreze cu sunetele din joc mult mai bine decît o face o placă de sunet consumer, eventual onboard. Iar această afirmație a mea este lesne verificabilă cu iFi Uno, practic, în orice titlu în care muzica are importanță am simțit exact asta – muzica devine un participant distinct la ambientul sonor, dar ca parte integrantă. Adică, un astfel de DAC stabilește o relație sinergică între sunetele jocului și muzica acestuia. Totul este mai viu, mai vibrant, mai convingător, sunetul te îmbrățișează sincer, fără de minciună. Firește, în sinergia de care vorbeam sînt incluse și sunetele ambientale, cele ale mediului înconjurător din joc – și o plimbare cu Uno prin primul Witcher, în nivelul acela în care ești vara, sub soarele încins, pe un cîmp auriu de grîu, well, merită trăită ca experiență audio. Ori prin pădurile tărîmurilor seriei The Elder Scrolls, ce să vă mai zic, natura și muzica lui Jeremy Soule fac trup comun printr-un DAC de felul lui Uno.

Mai țineți minte cum vă spuneam în articolul despre remasterul de Shadow Man că sunetul extraordinar al acestui joc m-a făcut să-mi dau seama cît de necesar este un DAC Hi-Fi pentru a avea parte de maximul experienței de joc pe care un astfel de titlu îl poate oferi? Uno a trecut cu mare succes testul Shadow Man Remaster, oferindu-mi senzația aceea sinistră de realism, anume că un zgomot din coloana sonoră se aude, de fapt, de undeva din jurul tău, din cameră, ori de pe hol, sau din pod. Iar Doom sună exact cum trebuie, adică de te rupe. De altfel o caracteristică specifică acestui DAC face ca sunetul de chitară distorsionată să fie favorizat de Uno, care practică, astfel, un nepotism deșănțat cu coloane sonore precum cele ale lui Mick Gordon sau Andrew Hulshult. Același lucru se întîmplă și cu nebunii ambientale cum este coloana sonoră la Mirrorʼs Edge, creată de Solar Fields – așa ceva nu trebuie jucat decît prin scule Hi-Fi, altfel e sacrilegiu…

Revenind la realitate, simt nevoia să subliniez dimensiunea impresionantă a soundstage-ului de care este capabil Uno pe muzica la Mirrorʼs Edge Catalyst, este una dintre numeroasele surprize pe care mi le-a oferit Uno, din categoria celor care mă fac să mă duc pe avstore.ro și să verific încă o dată prețul acestui DAC, răsuflînd de două ori ușurat – nu, nu m-am înșelat, este întradevăr de numai 350 de lei și da, a rămas tot atît, nu l-au crescut la nivelul performanțelor acestui DAC mititel.
Vă spuneam, în capitolul trecut, cît de bine redă Uno calitățile vocii umane la audiția muzicală. Același lucru este valabil și la jocuri, unde vocilor personajelor li se face cu adevărat dreptate, dacă sînt bine înregistrate și bine interpretate. Dacă în muzică am găsit bucuria de a asculta vocea lui Richard Burton în Războiul Lumilor în viziunea lui Jeff Wayne, apoi asta are un corespondent și în jocuri – Patrick Stewart în rolul împăratului Uriel Septim al VII-lea din Oblivion. Acestea sînt dintre acele voci pentru care merită să intri în Hi-Fi cu Uno, dacă vrei să simți cum ți se ridică părul pe spate la primele cuvinte pe care le grăiesc. Și, în mod particular, în aceste două voci, ale lui Richard Burton și Patrick Stewart, eu mi-aș face din Uno o cabană, pe prispa căreia, seara, aș sta împreună cu jumătatea mea, amîndoi privind îndelung către lumina apusului reflectată în lac.

O singură întrebare am fără răspuns, în ce privește prestația Uno-ului în jocuri: introduce acesta o latență audio semnificativă? Sincer, habar nu am, pentru că nu am simțit niciun fel de latență, am dat clic, am auzit împușcătura. Este posibil ca un jucător de shootere online de competiție să aibă o altă părere, dar eu, unul, am avut senzația că reacția Uno-ului la apăsarea trăgaciului a fost instantanee, oricum, cu nimic diferită de cea a unei plăci de sunet onboard obișnuite.

Să deșteptăm criticul

M-am străduit pînă în acest punct al articolului să abordez recenzia la Uno din postura unui începător în ale sunetului de calitate, care tocmai a trecut de la sunetul de categorie consumer la cel de calitate Hi-Fi, prin intermediul unui iFi Uno, căruia îi folosește ieșirea proprie de cască, atît pentru audiție muzicală cît și, foarte important, pentru jocuri. Am judecat comportamentul numitului DAC folosindu-mă de o cască pe care o recomand tuturor fără de istov, deoarece te duce către Hi-Fi și oferă un impresionant raport calitate – preț: Superlux HD-330.
Dar acum simt că trebuie să vă spun cum stau lucrurile și din perspectiva mea, om cu urechi neduse la școli, mînate, însă, de o sete de muzică și sunet care m-a urmărit încă de la primul pickup mono cu radio pe care am pus mîna, pe la vreo 4 anișori, ca să ascult plăci Electrecord cu basme, dar, în schimb, întîmplîndu-mi-se ca inima să mi se agațe de coloanele sonore folosite ca fundal, luate din Ravel, după cum aveam să descopăr mai tîrziu, găsind impresioniștii, cărora le port eternă recunoștință pentru că m-au făcut melomanul care nu se mai poate niciodată plictisi.

De aceea, dat fiind că pînă acum am tot lăudat, precum un neofit entuziasmat de descoperirea unei minunate lumi noi, de acum încolo în articol voi aborda o viziune analitică, critică la nevoie – nu uitați, în continuare folosind exclusiv ieșirea proprie de cască a Uno-ului.
Deși am remarcat claritatea de care este capabil Uno, acesta nu oferă și un detaliu mai mare în textura armonică ce acoperă fiecare sunet. Totuși, sunetele nu sînt bidimensionale, ci au corp și textură, doar că acestea nu sînt la nivelul de expresivitate al unui DAC mai scump. De asemenea, în frecvențele înalte, dacă un baterist folosește în succesiune rapidă elementele de percuție din alamă, acestea au tendința să facă corp comun, să se îmbine plăcut, credibil, dar reducîndu-și din personalitate și distincție ca individualitate în grupul de instrumente respectiv. În general, cu Uno, apar oarecum frecvent situațiile în care sunetele aflate în aceleași benzi de frecvență au tendința să-și manifeste mai puțin individualitatea, servind mai degrabă – și cu succes – frontului sonor ca întreg al său. Nu este o problemă, dar este bine de știut că amplificările de cască de nivel superior celei de pe Uno oferă ambele ipostaze ale sunetului, simultan – cea de parte a unui întreg și cea de individualitate distinctă, posesoare de detaliu și volum propriu ocupat în spațiul sonor. Totuși, dacă un element de percuție apare neînsoțit în preajmă de altele pe scena acustică a unui material sonor, ieșirea de cască a Uno-ului ți-l poate oferi în așa fel încît să ai senzația că asculți o sculă semnificativ mai scumpă.
Și din postura unui ascultător atent și oarecum informat, Uno m-a impresionat la capitolul bas. Nu, nu este vorba de ceea ce ar mulțumi pe un fan înflăcărat al frecvențelor joase, Uno nu oferă un bas foarte puternic, dar oferă unul clar, rapid în atac și percusivitate, capabil să coboare foarte jos, la subcentura basului – sînt înregistrări pe care am avut realmente surpriza să aud niște joase pe care nu le-am crezut niciodată posibile în zona asta de preț. Și toate astea fără nicio pierdere de claritate, fără a avea vreodată senzația că basul oferit de ieșirea de cască de pe iFi Uno ar fi devenit boomicios, indiferent cu ce am găsit de cuviință să torturez micul DAC. Însă aici trebuie să intru în amănunte.

Dacă vă uitați peste specificațiile tehnice ale Uno-ului, veți observa că acesta oferă o putere modestă la ieșirea sa de cască. În căști de pînă în 32 de ohmi, nu veți sesiza această chestiune și veți avea parte de suficientă putere, inclusiv în frecvențele joase. Odată însă, cu creșterea în impedanță a căștilor, amplificatorul intern dedicat de pe Uno începe să împingă aerul cu mai puțină eficiență. Să nu mă înțelegeți greșit, basul va fi acolo, redat admirabil, dar senzația de energie, de forță a vibrației de joasă frecvență este mai scăzută – se diminuează „fizicalitatea” basului. Pe Superluxurile mele HD-330, care au impedanța de 150 ohm, am simțit acest lucru, dar nu l-am resimțit ca pe o problemă, însă aici a contribuit și modelul de cască, al cărui specific este pe gustul meu – sunet neutru, liniar, ce nu face favoruri sau defavoruri niciunei benzi de frecvență.
Situația se schimbă semnificativ dacă folosești la amplificatorul de cască al Uno-ului modele precum cele de la Sennheiser, cum sînt HD 650 sau HD 6XX (pe care îl dețin), ori HD 660S. Acestea au o tendință de a reda impecabil basul, dar cu o anumită atenuare în amplitudine, față de restul spectrului. Chiar și pe un amplificator de cască de clasă superioară, acest lucru este perceptibil, dar, în general, nu deranjează, pentru că basul este foarte bun, de finețe. Pe amplificatorul intern de cască al Uno-ului, însă, acest lucru se conjugă cu puterea lui modestă, deloc ajutată de impedanța de 300 ohm a acestor căști. Rezultatul este acela că da, basul se aude clar, distinct, pînă jos de tot, dar te lasă dorind să-l dai mai tare, dacă se poate. Ori, dacă faci asta dînd volumul general mai tare, începe să te deranjeze banda de frecvențe medii înalte, despre care voi vorbi un pic mai încolo, sînt multe lucruri interesante de spus despre acest subiect.
Așa se face că, pe amplificatorul de căști al Uno-ului, sînt oarecum impropriu de folosit căști blînde în redarea basului și de mare impedanță (de la 300 ohm în sus). Cu toate acestea, nu orice speranță este pierdută: există, totuși, pe iFi Uno, posibilitatea de a folosi un anume preset de EQ care ajută în astfel de cazuri.

XBass fără plus

Deci, am vorbit deja despre utilitatea presetului de EQ dedicat jocurilor, dintre cele trei disponibile pe Uno. Iar acum a sosit momentul de glorie al presetului pentru audiția muzicală. Acesta face un singur lucru – dă un boost basului. Pe căști obișnuite, a căror caracteristică de frecvență este liniară sau în „V”, acest preset își face utilă prezența numai pentru cei avizi de bas și/sau pentru ascultarea materialelor sonore mai sărace în joase. În schimb, căștilor de genul Sennheiser HD din seria 600, activarea presetului de EQ de pe iFi Uno destinat muzicii face ca de la „meh!” să treci la „mmm…”, pentru că basul, în sfîrșit, se simte și are suficientă vigoare nu cît să-ți exclami zgomotos entuziasmul, ci exact cît să-i apreciezi adaosul de aromă adus în buchetul de sunet, și care face, în sfîrșit, utilizabile pe Uno căști mai puțin harnice în zona de joase și de impedanță de la 300 ohm în sus.
Ceea ce îmi place foarte, foarte mult la acest preset de egalizator de pe iFi Uno este faptul că nu afectează decît basul și nu este un fel de comutator clasic de loudness. Apoi, apreciez enorm reținerea inginerilor de la iFi Audio în alegerea dimensiunii boost-ului dat în frecvență joasă de presetul „de muzică” al egalizatorului. Nu, nu ai parte de un boom, ci de o fină creștere în volum a basului, exact cît este nevoie pentru a accentua banda respectivă de frecvențe, fără a acoperi nimic în jur în spectrul audio, fără a „deșănța” materialul muzical. Aplaud talentul celor care au creat acest preset, dar fără a mă mira deloc de o astfel de bună configurarea a EQ-ului. Iar aici ajungem tocmai în miezul chestiunii relației dintre iFi Audio și bas și la o întrebare ce a circulat în comunitățile online de audiofili.

Vedeți voi, iFi Audio sînt de-a dreptul renumiți pentru circuitele lor analogice cu rol de bass boost, destinate amplificatoarelor de cască de sine stătătoare produse de firmă, ori celor încorporate în DAC-urile iFi. Este vorba despre TrueBass și XBass+, despre care foarte mulți audiofili vorbesc laudativ. De altfel, succesul deosebit al acestor circuite analogice de corecție de ton în frecvență joasă a dat idei celor de la iFi, care au creat deja trei amplificatoare de cască anume dedicate produselor a trei mari nume din domeniu – Sennheiser, Hifiman și Meze (aceștia din urmă sînt din România, dacă nu știați). Este vorba despre Zen Can Signature 6xx/ HFM/ MZ99, toate dotate cu un switch ce permite activarea unei configurații de filtre analogice a cărei funcție este de a oferi utilizatorului tot ce se poate scoate mai bun din modelele de căști corespunzătoare. Din cîte îmi dau seama, reglajele de ton de pe aceste amplificatoare de cască din seria Signature se bucură de succes, iar asta, pe lîngă adoptarea entuziastă a TrueBass și XBass+ de către utilizatori, a dus firesc la întrebarea, importantă, dacă presetul de muzică al egalizatorului de pe Uno, de facto un bass boost, este similar, cumva, cu respectivele circuite de pe produsele din seriile superioare ale aceleiași firme.

Deoarece nu am ascultat, pînă acum, niciun alt dispozitiv de la iFi, nu pot da un răspuns – dar sper din toată inima că mi se va oferi ocazia 😉 . Totuși, urmărind diversele forumuri de audiofili, am găsit opinia generală că, deși sună foarte bine, presetul de muzică de pe Uno nu este o copie a filtrelor de tip TrueBass ori XBass+. De altfel, după ce m-am uitat peste schema cipului ESS Sabre de conversie digital/analog folosit de Uno, am ajuns la concluzia că egalizarea pe acest DAC se realizează în domeniul digital, iar pentru crearea celor trei preseturi disponibile pe acest cip nu există alte posibilități decît configurarea cîtorva parametri ai unei bănci de filtre digitale clasice, obținute prin adoptarea unui model matematic al filtrului în sine, și nu prin modelarea matematică a fiecărei componente de circuit analogic ce alcătuiește filtrele respective în realitatea fizică – procedeu care se numește modelare fizică. Nu este deci, de așteptat ca presetul muzical de pe Uno să se substituie convingător unor circuite de corecție de ton analogice precum TrueBass sau XBass+, dar, după cum urechile m-au convins, este foarte important faptul că talentul și experiența în exploatarea carierelor de bas ale realității analogice, dovedite deja de oamenii de la iFi, se simt cu prisosință și în felul în care au configurat în această direcție filtrele de pe Uno. Încă o dată o spun, am fost încîntat de maniera plăcută și neinvazivă în care presetul de egalizator al Uno-ului, destinat audiției muzicale, poate face folosibile căști cu slăbiciuni în bas, dar setoase de putere de amplificare, ori poate crește vigoarea în frecvență joasă a amplificatorului de cască de pe Uno, atunci cînd se simte nevoia.

L.E. M-am uitat peste fișierul text aflat în arhiva ce conține cel mai recent update de firmware pentru Uno și am descoperit acolo, și numai acolo, nu și în manual, că este folosit „XBass” ca nume alternativ pentru presetul de EQ destinat muzicii. Asta înseamnă că filtrele digitale puse la dispoziție de convertorul ESS Sabre intern au fost folosite pentru a aproxima curba de egalizarea a circuitului analogic „XBass+” existent pe alte dispozitive iFi, unde respectivul circuit, are, totuși, și un „+” în denumire – a cărui absență în documentația de firmware a Uno-ului poate fi, pur și simplu, doar o scăpare a celui care a scris-o, sau o modalitate de a diferenția între reprezentarea digitală și realitatea circuitului analogic.

Personalitatea

Vă reamintesc că pînă în acest punct al articolului de față încă vorbesc exclusiv despre ieșirea de cască a Uno-ului și comportamentul acesteia. Doar mai încolo, într-un capitol următor, voi ajunge și la audiția prin ieșirea de linie, cea de pe spatele DAC-ului iFi Uno.
Mai în urmă în articol afirmam următoarele: „o caracteristică specifică acestui DAC face ca sunetul de chitară distorsionată să fie favorizat de Uno”. Aici ajungem, în sfîrșit, la una dintre trăsăturile fundamentale ce caracterizează DAC-ul iFi Uno – acesta aduce în față și „descrie” în detaliu o bandă de frecvențe aflată undeva între mediile înalte și partea joasă a înaltelor, lejer aproximativ în intervalul 3000 – 6000 Hz. Nu aș putea spune dacă este vorba de o amplificare a acestora, sau de un specific timbral generat de design-ul cipului de conversie digital/analog Sabre de la ESS, care poate duce la apariția unor armonice superioare în acea zonă de spectru. Cert este că trăsătura despre care vorbesc se simte atît pe ieșirea de cască a Uno-ului, cît și pe ieșirea analogică de linie a sa. Va trebui să mai ascult scule dotate cu ESS-uri Sabre pentru a putea afirma dacă este ceva specific acestora în general, și nu doar Uno-ului, în particular.
Cum se simte, efectiv, această trăsătură a sunetului Uno? Printr-o excelentă prezentare a detaliilor oricărui sunet aflate în zona respectivă de frecvență, cea a mediilor înalte și a înaltelor joase. Ori, în domeniul audio foarte mult contează nu atît unde este poziționat un sunet în spectrul audio, ci unde se află armonicele lui superioare. În cazul de față, este important ce sunete aflate în benzi de frecvență mai joasă prezintă armonice care sînt poziționate taman în zona de frecvență aparte a Uno-ului, cea despre care vorbeam, undeva între 3000 și 6000 Hz. Asta dă cu adevărat caracterul definitoriu al acestui DAC, care oferă, spre exemplu, un sunet de chitară de rock excelent, plin de putere, dar și de valențe descriptive, ca să zic așa, pentru că armonicele superioare ale sunetului chitarei se află unde vă spuneam. Aceeași piesă muzicală cu chitări distorsionate dur sau doar în overdrive, pe TC Electronic Konnekt 6 sună foarte bine și îmi pune sîngele în mișcare, în timp ce pe iFi Uno mă împinge să mă ridic, să mă mișc, ba chiar să mă bîțîi intensiv de o manieră pe care aș caracteriza-o drept rocăreală. De asemenea, în aceeași zonă de frecvențe se află și parte din armonicele care dau caracterul timbrului vocii umane, în special cele care apar ca urmare a folosirii unor tehnici vocale în care expresivitatea se realizează prin tehnici de control al căilor respiratorii superioare – adică din laringe, gît, limbă și forma cavității bucale. Uno-ul este excepțional în a prezenta vocea umană, care este caldă, detaliată și intimă – atunci cînd este cazul – favorizînd interpreții ce posedă o bună tehnică vocală. De asemenea, foarte multe instrumente prezintă armonice exact în zona în care Uno se dovedește mai cald și mai descriptiv decît tot ceea ce am auzit eu pînă acum – adică plăci de sunet de nivel consumer sau interfețe audio profesionale analitice. De aici rezultă un specific care individualizează clar Uno-ul, și, o repet, nu știu încă să vă spun dacă este vorba despre cipul ESS de conversie digital/analog, sau despre etajul analogic de amplificare de după el. Cert este că această trăsătură a Uno-ului este unul dintre lucrurile care îi conferă de cele mai multe ori un sunet cald, plăcut, care pune bine în valoare foarte multe muzici, indiferent de gen, stil și vremuri.
Sînt, însă, chestiuni care trebuie luate în considerare aici, pentru că, în audio, nimic nu este bine fără să vină la pachet și cu un „dar…”. Audiofilia este o artă a echilibrării și potrivirii lucrurilor, în care nu tot ce merge bine merge așa pînă la capăt, ori pe oricare configurație.

Audiofilia înseamnă transfigurare prin configurare.

Scuze, nu m-am putut stăpîni 🙂 .

Deci, care ar fi problema?

Ei bine, în studiourile de înregistrare se folosesc console analogice de mixaj, sumatoare analogice, benzi magnetice și dispozitive analogice destinate masterizării care, „împinse” mai tare, intră în saturație, adică într-un fel de distorsiune care, mînuită cu pricepere, nu este sesizată deranjant, ci conferă sunetului un caracter de forță, de vitalitate și de detaliu care este foarte plăcut psihicului omenesc. Această distorsiune se manifestă prin armonice care se află, deseori, exact în zona în care Uno-ul, după cum vă spuneam, prezintă o anumită pregnanță, între 3000 și 6000 Hz. De aici rezultă faptul că Uno-ul este bun pentru a reproduce așa ceva, dar, și astfel poate apărea problema, dacă în materialul muzical, la mixare și masterizare, s-a făcut uz foarte mult de această saturație analogică, ieșirea de cască a Uno-ului nu va mai face față și va da senzația de îngustare de dinamică, eventual de aglomerație, de lipsă de detaliu în zona de frecvențe cu pricina. Eu folosesc pentru a descrie această senzație cuvintele „îmi bate urechea (în cutare bandă de frecvențe)”, despre o sculă audio care manifestă astfel de simptome – este exprimarea care mi-a venit pe buze natural, încă din copilărie, încercînd să-mi exprim nemulțumirea relativ la calitatea audio deficitară a vreunui aparat sau înregistrări.
Pe unele materiale muzicale, ieșirea de cască a Uno-ului „îmi bate urechea” în mediile înalte și în înaltele joase, ca să zic așa. Procentual, probabil că este vorba de vreo 15% din muzică, adică anume cazurile în care s-a făcut, în studioul de producție muzicală, exces de saturație a consolei analogice și/sau benzii magnetice, în multiple etape ale procesului de realizare a înregistrării finale, eventual prin acumulare repetitivă la mixaj. Bine, mai sînt și situațiile în care, în mod direct și voit, s-a exagerat într-o anumită etapă de producție și a fost accentuată prea mult zona de frecvențe despre care discutam.
În general, din observațiile mele, o sculă audio capabilă, atît pe partea digitală, cît și pe cea de amplificare analogică, poate ajuta foarte mult la rezolvarea la audiție a acestor probleme, reușind să „desfacă” și să detalieze componentele materialului sonor, care, altfel, ar fi comasate de ureche sub masca unor noduri de îngustare de dinamică. Ieșirea de cască a Uno-ului nu poate rezolva astfel de probleme, dar, ce este drept, nici nu tinde să le agraveze, decît în foarte puține cazuri, care, oricum, pentru a fi ascultate „cum trebuie” ar necesita un dispozitiv Hi-Fi dintr-o clasă de calitate superioară. De asemenea, după cum spuneam, audiofilia este arta potrivirii elementelor lanțului sonor, deci, în situația de față, Uno-ul beneficiază de pe urma folosirii unor căști cît mai liniare, sau care, dacă prezintă o caracteristică de frecvență în „V”, atunci vîrful acesteia cade exact peste zona de frecvențe medii înalte.

Ca DAC plac

Pînă acum am vorbit despre ieșirea de cască de pe iFi Uno, dar acest articol nu poate fi închis fără a discuta și ieșirea analogică de linie de la spatele Uno-ului. Practic, prin ieșirea de linie a Uno-ului îl folosim pe acesta strict pe post de DAC, dar și de preamplificator, deoarece, din fericire, reglajul de volum este valabil atît pentru ieșirea de cască, cît și pentru cea de linie. Atenție, însă, că ambele ieșiri sînt active simultan, folosirea uneia dintre ele nu o dezactivează pe cealaltă. Și încă ceva: preseturile de egalizator au efect numai pe ieșirea internă de cască, ele nu contribuie absolut deloc la sunetul scos pe ieșirea analogică de linie – a pity, if you ask me, după cum veți vedea mai încolo.
Există două feluri în care poate fi utilizat Uno-ul drept DAC. Primul, prin conectarea la un amplificator de cască de sine stătător. Al doilea, prin conectarea la un sistem amplificat de boxe. Să începem cu prima configurație – cea cu amplificatorul de cască.
Eu am făcut teste folosind amplificatorul meu Topping L50, la care am ascultat atît prin Superlux HD-330, cît și prin Sennheiser HD 6xx. Rezultatul mi s-a părut foarte bun, iar uneori de-a dreptul entuziasmant. Înainte de toate, acea pregnanță în mediile înalte se păstrează și la folosirea Uno-ului drept DAC, prin ieșirea analogică de linie. Numai că, într-un amplificator de cască Hi-Fi dedicat, de bună calitate, acea îngustare de dinamică pe care o resimțeam în mediile înalte dispare aproape complet, iar eventualele „noduri” problemă ce apar în aceeași zonă de frecvențe sînt desfăcute, problemele se rezolvă de cele mai multe ori, claritatea și dinamica sînt reinstaurate, iar calitățile înregistrărilor pe care ieșirea de cască internă a Uno-ului nu le putea pune în lumină sînt restituite audiției prin amplificatorul de cască conectat la ieșirea de linie a Uno-ului. De altfel, mi s-a părut că, în general, folosind Uno-ul drept DAC conectat la Topping L50, sunetul este considerabil îmbunătățit, detaliul crescut, individualizarea sunetelor mai bună și soundstage-ul mărit semnificativ. Totul este mai aerisit, mai clar, dovedind neașteptatele calități de DAC ale Uno-ului, asta chiar și fără a lua în considerare prețul său modest.
De aceea, poate că nu ar trebui să mă mire faptul că am găsit numeroase albume pe care mi-am dorit mai mult să le ascult prin Uno, decît prin TC Electronic Konnekt 6. Un exemplu foarte grăitor în acest sens a fost versiunea de pe Qobuz, pe 24 bit la 192.000 Hz, a albumului ESP al lui Miles Davis, care mi s-a părut că sună mult mai detaliat, mai natural, mai cald și mai plăcut pe Uno, decît prin Konnekt. Iar asta mi s-a mai întîmplat și cu alte muzici, suficient de multe cît să înțeleg încă o dată că în Hi-Fi nu există o rețetă bună la toate, și că important este să îți alcătuiești, pe cît posibil, o panoplie de scule – DAC-uri, amplificatoare, căști și boxe – fiecare potrivită pentru o anume mulțime de sound-uri, de genuri, de stiluri, de expresivități specifice, de spații de audiție. Sincer, după ce am ascultat Uno-ul prin amplificatorul meu de cască, am devenit foarte curios în ce privește convertoarele digital/analog ESS Sabre, și zău că aș lua în considerare achiziționarea unui astfel de DAC, pentru că simt că am numai de cîștigat adăugînd ceva precum Uno la colecția mea de scule audio, pentru aportul de bună potrivire a acestuia la sound-uri care nu sînt la fel de reușit transpuse în audibil de către convertoarele digital/analog profesionale de la AKM pe care le folosesc și cu care sînt obișnuit de atîta vreme (peste 20 de ani).
În această configurație, cu Uno conectat prin ieșirea analogică de linie la amplificatorul de cască Topping L50, mi-am putut confirma o observație pe care am făcut-o folosind ieșirea internă de cască a Uno-ului – acesta are un caracter sibilant, uneori mai puternic, alteori moderat. Asta înseamnă că DAC-ul are tendința de a mări sibilanța anumitor prestații vocale, adică de a accentua sunete precum „s”-urile și „ț”-urile, dar o face foarte rar la modul neplăcut, însă pentru cei sensibili la sibilanți asta poate fi deranjant din cînd în cînd. În general, însă, printr-un amplificator de cască dedicat, Uno-ul va produce înalte plăcute, poate nu tocmai cu claritatea și individualitatea unor DAC-uri mai bune și mai scumpe, dar mai reușite sub acest aspect decît prin amplificatorul de cască intern – care nu stă nici el rău la acest capitol. Totuși, nu aș zice că Uno ar străluci în frecvență înaltă dacă nu ar fi o surpriză pe care acest DAC mi-a oferit-o: înaltele foarte înalte, ca să zic așa. Este vorba despre elemente de percuție din metal, care emit sunet în frecvență foarte înaltă, înspre limita audibilului urechii mature. Acestea au corp, claritate, detaliu și personalitate cu Uno, ba, chiar mai mult, au o anumită, să-i zic așa, dulceață, adică sună plăcut urechii, miere. La AKM-urile profesionale astfel de sunete semnează condica de prezență, dar o fac oarecum în silă, nu le place să vină la muncă. Pe ESS-ul Sabre care stă în inima Uno-ului, acele sunete foarte înalte sună glorios, neașteptat, oferind o acoperire întregului ansamblu sonor ca născută din lumina unui glob de aur. De altfel, acesta este unul dintre motivele pentru care sînt hotărît să investighez mai departe DAC-urile bazate pe convertoare ESS, care mi se pare că ar putea aduce în experiența mea de audiofil ceea ce simt că îmi lipsește cînd folosesc AKM-uri. Pe de altă parte, mă uit cu deosebită curiozitate la cutia Topping-ului DX1, încă înveșmîntat în țipla originală, și cu greu mă stăpînesc să nu o deschid – dar nu, asta o voi face numai după ce termin articolul de față, iar eventualele comparații și considerațiuni asupra evoluției convertoarelor AKM le voi face în articolul dedicat DX1-lui, pentru că nu strică deloc un pic de suspence, nu-i așa?
Aș fi vrut ca preseturile de egalizator ale Uno-ului să fie active și pe ieșirea analogică de linie. Chiar și printr-un amplificator de cască dedicat, foarte puternic, precum Topping L50, mi s-a părut că Sennheiser-urile de serie HD 600 ar avea nevoie de accentul în frecvență joasă adus de presetul de egalizare „Music” al Uno-ului, cel care mi-a lăsat o foarte bună impresie pe ieșirea internă de cască. Pe căști cu răspuns în frecvență liniar sau în „V”, nu cred că este decît foarte rar necesară cu adevărat aplicarea respectivului preset, anume pe materiale muzicale care au din producție nevoie de o încurajare în frecvență joasă. Mă rog, sper că această facilitate poate fi adăugată printr-un update de firmware, nu văd niciun motiv pentru care acest lucru nu ar fi posibil. Observ că iFi Audio nu par a avea un forum propriu dedicat utilizatorilor dispozitivelor iFi – ceea ce nu mă încîntă – dar pot să sper că distribuitorii iFi Audio vor trimite către acest producător mesaje cu sugestii în această direcție, pentru că mi se pare a fi ceva important. Versiunea de firmware a Uno-ului pe care l-am primit la test este 1.89, adică cea mai recent disponibilă pe pagina ifi-audio.com.

Ca DAC nu plac

Cum se comportă, însă, iFi Uno atunci cînd este folosit în postură de DAC, dar pentru a livra semnal către un sistem amplificat de boxe? Ei bine, în această situație lucrurile devin semnificativ mai delicate decît la audiția prin cască.
Pregnanța Uno-ului în mediile înalte și înaltele joase se manifestă și la folosirea lui exclusiv ca DAC, prin ieșirea de linie. Pe boxele mele monitor, anume concepute pentru a fi cît mai liniare, pentru referință în producția de sunet și muzică, pregnanța despre care am tot vorbit că ar da caracter Uno-ului tinde să mascheze mediile joase, adică exact zona în care se află armonicele superioare ale sunetelor din zona de bas. De aici rezultă o pierdere a conturului și personalității sunetelor din frecvență joasă, la audiția cu Uno prin boxe.
Mai mult, cînd asculți prin boxe depinzi de mediul acustic, de incinta în care faci audiția, iar asta aduce o sumă întreagă de parametri suplimentari, în bună parte controlabili prin condiționarea acustică a încăperii, dar să zicem că o astfel de cheltuială nu este în obiectivul cuiva care folosește un DAC de 350 de lei, dacă este să fim realiști. O cameră care accentuează zona de frecvențe în care Uno-ul dovedește multă personalitate este de natură să mărească efectul de mascare a mediilor joase, ba chiar de a produce un sunet neplăcut, deranjant, exagerat în frecvențele medii și înalte. Iar asta este o premiză deloc improbabilă, dat fiind că veți avea tendința să măriți volumul, pentru a compensa din lipsa de personalitate a basului, dată de mascarea armonicelor lui superioare, pe care creierul o interpretează ca lacună în frecvențele joase – ceea ce va face ca mediile și înaltele să devină și mai stridente, iar basul să fie tot mai mascat, o buclă din care nu se poate ieși fără o intervenție directă în spectrul audio. E păcat, pe bune, că se întîmplă așa, deoarece basul Uno-ului este foarte fain, se duce jos de tot, are energie, atinge bine unde trebuie și, fără mascarea armonicelor sale superioare, ar avea și caracter și detaliu – lucruri de care ai parte foarte bine cînd folosești Uno-ul în căști.
O modalitate de a atenua din efectul acestei probleme este de a folosi un reglaj de ton pentru bas, dacă acesta există în amplificarea boxelor, simultan cu rugăciuni fierbinți ca respectivul reglaj să funcționeze și pentru o parte dintre mediile joase. Dacă nu există un asemenea corector de ton, ar fi util, măcar, ca sistemul de boxe să fie unul de tip 2.1, la care puteți avea un control de volum separat pentru subwoofer, ceea ce v-ar permite să mai echilibrați raportul dintre bas și mediile înalte. Altfel, sincer, nu aș recomanda Uno-ul ca DAC pentru ieșirea sa analogică de linie la folosirea în boxe stereo, mai ales dacă este vorba de modele „de raft”. Dacă nu aveți la dispoziție un corector de ton de bas, boxele cu difuzoare de mici dimensiuni nu vor oferi un sunet plăcut cu Uno-ul, decît la volum moderat și într-o cameră deasupra căreia zeii acusticii au zîmbit cu prea multă generozitate pentru marea majoritate dintre noi.
Există, bineînțeles, posibilitatea de a folosi un egalizator software pentru a modela corespunzător tonul sistemului audio, dar, dacă vreți să respectați integritatea pe biți a fluxului audio, este o provocare să o faceți ca începător în domeniul audiofiliei, mai ales la utilizarea unor servicii online de streaming audio. În situația în care folosiți cu precădere fișiere audio locale, este mult mai ușor să apelați la foobar2000 ca player audio și să adoptați o configurație în care, împreună cu driverele ASIO ale Uno-ului, să aplicați egalizatorul propriu al foobar-ului pe materialul sonor, pentru a realiza corecțiile necesare în spectrul audio. Posibilități în aceeași direcție nu sînt puține, cînd vine vorba despre soluții software de egalizare în timp real, dar chestiunea este prea vastă și chiar complicată pentru a o aprofunda aici – ideea este, însă, că minunat ar fi ca lanțul vostru audio să nu prea aibă nevoie de așa ceva.

Fă RAI din (H)iFi!

Impresia cu care am rămas, după ce am ascultat Uno-ul în toate felurile posibile, a fost aceea că avem de a face cu un dispozitiv destinat cu precădere audiției în căști. Acolo, în căști, adică într-un mediu mai ușor de controlat decît o odaie și un sistem amplificat de boxe, își manifestă Uno-ul cu adevărat calitățile, iar caracterul său timbral specific devine un avantaj, și nu o sursă de probleme. Pe de altă parte, dacă sistemul vostru de boxe și caracteristicile acustice ale incintei de audiție cumulează factorii necesari unei plăcute auscultări a Uno-ului, vă veți putea bucura de foarte înaltele sale, pe care le-am găsit detaliate, fine, vii și plăcute.
Pentru mine, însă, luînd în considerare prețul micului Uno, cel mai important a fost dacă pentru un om care pînă acum nu a folosit decît scule audio de nivel consumer, fie el chiar și high end, iFi Uno ar fi nu doar plăcut la utilizare, ci și capabil de a te pune pe gînduri, de a te face să-ți deschizi orizonturile, de a te umple de curiozitate, de dorința de a asculta și înțelege mai mult din ceea ce înseamnă Hi-Fi-ul. De aceea, vreme de o săptămînă am încercat să fiu acel om, să-mi retrăiesc primele experiențe cu sunetul de calitate, folosindu-mă de iFi Uno. Și primul lucru pe care îl pot spune este că a fost o săptămînă fericită, în care m-am bucurat de sunetul pe care mi l-a oferit Uno prin propria lui ieșire de cască, fără a simți niciun moment nevoia de a apela la un sistem audio mai performant. Pur și simplu, Uno oferă suficient pentru a-ți aduce bucurie, orice ai asculta în el, și o face la o calitate care se ridică semnificativ deasupra prețului său.
Este bine, însă, să fii conștient că o cască liniară, sau neutră, este cea mai bună opțiune pentru acest DAC. Am descoperit să Superlux HD-330 se potrivește perfect cu Uno-ul, punîndu-l impecabil în valoare, la un preț care păstrează ideea de bază a acestui DAC, vorba englezului: „cheap and cheerful”. Financiar, combinația acestor căști cu Uno-ul ajunge la maxim 500 de lei, iar de acești bani, fără umbră de îndoială, ai parte de o experiență care va lăsa în urmă orice altă configurație din aria consumer audio. Dacă aș avea un magazin de Hi-Fi aș pune în vînzare un „Hi-Fi beginners kit” care să conțină Uno-ul și HD-330-urile, atît de bine merg împreună – un gateway drug to Hi-Fi, and no doubt about it.

De altfel, după acea săptămînă întreagă de ascultat exclusiv cu Uno, am ajuns la concluzia că acest DAC mititel nu doar că te introduce în Hi-Fi, dar este suficient de convingător cît să te împingă, de-a dreptul, peste pragul care te trece în anticamera Hi-Fi-ului. Pentru că, da, sînt absolut convins că iFi Uno poate deștepta curiozitatea unui audiofil începător și îi poate oferi acea perspectivă către domeniul audio necesară pentru a înțelege sunetul, muzica, și fericirea pe care calitatea, atît a muzicii, cît și a redării sale, o poate aduce în viața oricăruia dintre noi.
Ceea ce nu m-am așteptat, însă, în momentul în care deschideam pachetul ce conținea Uno-ul, a fost ca acest DAC să mi se pară necesar în propria colecție de scule audio. Folosit împreună cu un amplificator dedicat de cască, Uno devine redutabil, dezvăluind mult mai mult din posibilitățile sale și scalînd foarte bine cu calitatea amplificatorului folosit. Într-o astfel de configurație, Uno-ul mi-a plăcut mai mult decît interfața mea de bază, Konnekt 6, în suficient de multe situații cît să iau în considerație achiziționarea lui, sau a unui DAC bazat pe convertor ESS Sabre, dacă voi descoperi că este vorba despre un caracter sonor ce se regăsește la mai multe produse ESS. Dar acesta nu este singurul motiv pentru care aș folosi un Uno…

Uno mi s-a părut o soluție foarte bună pentru sunetul în jocuri. Mi-a plăcut FOARTE mult cum sună jocurile cu Uno, cu mult peste ce se poate găsi la nivel consumer. Ideea este că e foarte ușor să îl folosesc, îl pot muta de la sistemul meu multimedia la cel de jocuri, apoi la un Raspberry Pi, după care la laptop, fără nici un fel de dificultate. Merge perfect pe Windows 7 și următoarele, e recunoscut imediat de Linux și Raspberry Pi OS, iar Volumio îl vede și folosește fără probleme. Și dacă vreau să ascult în Uno, dar să folosesc intrarea de microfon a plăcii de bază, pun Uno-ul pe calculator, îl conectez la o mufă USB de pe panoul frontal al PC-ului, și în mufa de microfon de lîngă bag microfonul, itʼs that easy.

Vă spuneam în articolul trecut că un avantaj al folosirii unui DAC extern cu calculatorul este acela că astfel scapi de interferențele electromagnetice de care pot suferi interfețele audio interne, inclusiv onboard. Funny thing is, iFi Uno are o carcasă de plastic, ceea ce nu ajută deloc la crearea unei cuști Faraday care să asigure protecția împotriva interferențelor. Iar asta se simte din plin cu Uno, și a fost chiar o experiență haioasă cînd l-am conectat pentru prima dată la laptop și am auzit o simfonie de interferențe electromagnetice care m-a îngălbenit brusc, sub povara impresiei că geaba sună Uno bine, dacă este atît de sensibil la fizica Universului de nevăzut, de nepipăit, dar al dracului de nașpa de auzit. Atunci am observat că așezasem Uno aproape lipit de laptop – l-am împins un pic într-o parte, iar, cînd distanța dintre laptop și DAC ajunsese cam de o palmă, nu se mai auzea absolut nicio interferență. După mai multe experimente de acest fel cu toate calculatoarele de prin casă, am ajuns la concluzia că da, Uno-ul este sensibil la undele electromagnetice emise de sistemele care nu sînt închise în carcase metalice, dar, pe de altă parte, dacă este poziționat la cîțiva centimetri distanță de ele, rămîne perfect silențios, interferența dispărînd cu totul. Am răsuflat ușurat, pentru că acum pot recomanda Uno-ul, dar cu această mică observație și soluție.

Vă spuneam de Raspberry Pi și Volumio. Ei bine, am instalat Volumio pe Raspberry Pi-ul meu 400, la care am conectat Uno-ul. Volumio a recunoscut acest DAC, care a devenit selectabil ca opțiune de ieșire audio. Am folosit această configurație pentru audiție bit perfect, folosind Spotify și Tidal, prin aceleași modalități pe care le-am descris într-un mai vechi articol. Totul a funcționat impecabil, și vă pot sugera folosirea unei anumite configurații de acest tip, mult mai potrivită financiar cu Uno-ul: este vorba despre Raspberry Pi 3 Model A+, care, după mărturiile a cîtorva utilizatori de pe forumul Volumio, posedă puterea de calcul necesară pentru a rula absolut lejer acest serviciu de streaming audio. Un avantaj al modelului A+ de Raspberry Pi 3 este acela că se poate găsi mult mai ușor în stocuri, și este foarte-foarte ieftin – la optimusdigital.ro se găsește la un preț în jur de 140 de lei (L.E. la momentul corectării acestui articol stocul se epuizase). Practic, dacă la combo-ul căști-Uno de care vorbeam anterior adăugați un Raspberry Pi 3 Model A+, obțineți un uluitor de accesibil sistem Hi-Fi entry level pentru streaming-ul audio online, undeva la un total sub 700 de lei. Astfel, vă puteți asigura independența audio față de un calculator de mai mari dimensiuni, sporindu-vă, totodată, mobilitatea, dat fiind că un astfel de sistem este ușor de transportat oriunde, în concediu, în deplasare cu munca, în bucătărie sau pe noptieră, lîngă pat.
Dacă vă gîndiți la un upgrade după un Uno, puteți lua pe bucăți cele necesare, întîi căști mai bune, apoi un amplificator de cască de sine stătător. Uno-ul va scala cu toate acestea și este posibil să aveți surprize foarte plăcute prin adăugarea unor astfel de componente Hi-Fi la Uno. În ce privește amplificatorul de cască, din cele de buget ar merge cu siguranță ceva de genul unui Topping L30, spre exemplu, cu siguranță așa ceva va pune Uno-ul în valoare ca DAC, iar grijile privind impedanța căștilor vor deveni nule și neavenite, evident.
Dar chiar și după înlocuirea Uno-ului cu un alt DAC, dintr-o categorie superioară, eu nu cred că ar fi înțelept să-l vindeți ca second hand – părerea mea este că Uno-ul valorează mult mai mult decît banii pe care i-ați lua pentru el. L-ați putea folosi ca DAC și amplificator de cască pentru jocuri, unde, o mai spun o dată, este FOARTE bun, în timp ce DAC-ul mai scump ar fi parte a unui sistem de audiție separat, cu propria sa linie. Uno-ul ar merge și drept DAC secundar, alocat audiției într-o altă parte a casei, ori poate fi folosit în deplasări (unde valoarea lui materială nu vine cu stres dacă îl pierdeți sau vă este sustras). Sau poate fi făcut cadou unui membru al familiei, eventual unui copil pe care vreți să-l obișnuiți cu sunetul bun – I know, it is a shot in the dark, but you never know, tatăl meu este un exemplu de reușită în acest sens, nu am destule cuvinte să-i mulțumesc pentru că a fost alături de mine și m-a ajutat să iubesc sunetul.
Un singur lucru mai am să vă spun – în luna care s-a scurs de cînd l-am primit la test am avut tot timpul parte de surprize, aproape la fiecare album ascultat acest Uno mic, dar al DAC-ului, mi-a adus în atenție cîte ceva care să-mi placă, care să mă uimească, care să mă facă să mă mir că la bani atît de puțini poți, în ziua de azi, să ai parte de atîta bucurie prin sunet. Uite, chiar acum, ascult ediția aniversară a 40 de ani de la apariția „Concertelor din China” ale lui Jean Michel Jarre și sînt șocat de cît de larg este soundstage-ul Uno-ului, de energia și detaliul basului, de vitalitatea elementelor de percuție și de claritatea cristalină a înaltelor. Nu mă așteptam la așa ceva, la o asemenea construcție sonoră tridimensională și impunătoare, delicată și evocatoare, de la acest Uno, mezin al unor mult mai faimoase DAC-uri și amplificatoare de cască de la iFi Audio.

Ajuns la finalul acestui articol pe care l-am scris cu mare bucurie, le mulțumesc oamenilor de la avstore.ro pentru amabilitatea de a-mi trimite spre review astfel de minunate dispozitive Hi-Fi. Iar vouă vă mulțumesc pentru că sînteți în continuare alături de mine, și vă lansez invitația de a afla și mai multe, inclusiv comparativ, în următorul articol, în care subiect va fi tot un DAC cu amplificator de cască, și tot din zona prețurilor accesibile: Topping DX1.
Oare cum sînt convertoarele AKM din seria Velvet destinată audiofililor?

iFi Audio Uno poate fi găsit pe avstore.ro