Există genuri literare minore, precum anecdota, ori epigrama. Există răni minore, cel puțin în engleză – minor injury. Există autori minori, ori artiști așa-zis minori – și nu mă refer la vîrstă. Există greșeli minore, ori modificări minore, ba chiar și îngrijorări minore (da, tot la englezi – minor concerns). Există victorii și înfrîngeri minore.

Însă, mai greu îmi vine să numesc un RPG ca fiind minor. Prin natura Role Playing-ului, așa cum acesta ne-a rămas de la Dungeons&Dragons-urile străbunilor, nu ne putem imagina RPG-ul decît ca pe o întreprindere de mari dimensiuni, atît ale lumii, poveștii, intrigilor, personajelor și aptitudinilor acestora, cît și ale idealurilor care le pun în mișcare. Asta fără să mai luăm în considerare energia fizică și sentimentală investită în Role Playing, relativ la care orice epitet mai slab decît „titanic”, „gigantesc”, „monumental” sau „EEEPIIIC!!!” nu poate fi decît o palidă încercare de exprimare.

Cu toate astea, realitatea, reprezentată de magazinul virtual de jocuri Good Old Games, mă înțeapă și mă înțeapă, ispitindu-mă cu reduceri care mai de care mai avantajoase, acele reduceri care te-ar împinge să cumperi și un simplu „X și Zero” – dar ediția „Aur, Epică, Ultimativă, Completă și De Lux Digital”. La o astfel de fericită ocazie, în care discount-ul părea să eclipseze eficace luciul sărăciei din contul meu, am simțit că aș fi prostul narațiunii dacă nu mi-aș cumpăra măcar ceva, un mititique, orice.

Și, cum îmi place RPG-ul vechi, obscur și subestimat, mi-am lăsat ochiul agățat de argumentul vizual și de cel nominal. Adică mi-a plăcut ce am văzut, dar nici numele de Venetica nu mi s-a părut de lepădat, are ceva, nuș-cum să-i zic, ceva rebel și renascentist, dar parcă și nițel feminist. „Venetica să fie, atunci!” mi-am zis și am curățat cardul bancar de puținul care îl mai trăgea în jos, spre fundul buzunarului meu.

După o vreme de jucat noua mea achiziție, am fost nevoit să cedez realității evidente: da, se poate afirma despre un RPG că este minor! Dar, este asta ceva de rău? Se poate spune despre Venetica, RPG minor, că nu are dreptul la existență? Sau, mai mult, putem spune despre un astfel de RPG minor că nu are dreptul la fericirea noastră?

Hmm…

O domnișoară putere

Tînăra Scarlett trăiește cu mama adoptivă într-un sat italian de sub streașina Alpilor, ai cărui locuitori sînt ocupați cu munca în mina de cupru din apropiere. Într-o frumoasă noapte de vară, eroina noastră, ajunsă la vîrsta măritișului, tocmai este pe cale de a împărtăși frumosul sentiment al iubirii cu tînărul Benedict, cînd satul este atacat de hașișini, ce omoară o parte a populației și pe curajosul Benedict, căzut în timp ce făcea scut din trupul său în fața frumoasei Scarlett.

Eroina află, cu această ocazie, că poate să omoare în stînga și în dreapta, folosind o sabie de căpătat, punînd astfel capăt ocupației satului de către asasini, dar și aflînd, de ici și de colo, despre conducătorii ascunși ce au pus la cale asaltul împotriva sătucului de munte, precum și despre motivele lor, la fel de ascunse. Totodată, povestea devine și mai interesantă cînd se dovedește că Scarlett este fiica Morții. Partea asta e un pic mai ciudată, dar ideea de bază este că Moartea este aleasă prin vot de un Consiliu de entități supranaturale, dintre candidați umani. Un astfel de candidat are o fiică înainte de a deveni Omul cu Coasa, anume pe Scarlett.

Intriga se întețește cînd aflăm că există un Necromant ce dorește să ia locul Morții, ba chiar mai mult decît atît, vrea să devină un fel de zeitate supremă, chestii, socoteli, pe bază de partea întunecată a Forței… sau ceva de genul, aici toate poveștile sînt cam la fel. Acest Necromant devine inamicul lui Scarlett, care îl va căuta întregul joc pe hartă, doar-doar îl va găsi și îl va scurta de cap, de zile și de pradă. Bineînțeles, avem o grămadă de inamici mai mari sau mai mici, presărați pe alocuri cu boși, places to go, people to see, upgrade-uri și creșteri în nivel, întorsături de poveste, facțiuni, ingredientele clasice ale RPG-ului…

Close, but no Diego

De fapt, avem ingredientele clasice ale RPG-ului action de sorginte germană, așa cum acesta s-a consacrat prin seria Gothic. Să o luăm pe componente, zic.
În primul rînd, armele și armurile. Întocmai precum în Gothic, nu avem foarte multe și diverse arme și armuri, ci destul de puține, iar accesul la ele vine treptat, odată cu atingerea unei anumite etape a poveștii/questei principale. Sistemul de luptă este similar cu cel din Gothic, iar evoluția abilităților de atac și apărare cu armele este la fel, bazată pe sistemul de înlănțuire a atacurilor, care duce la întreruperea acțiunilor adversarului și creșterea progresivă a damage-ului provocat oponenților.
Sistemul de magie, este, la fel, similar cu cel din Gothic 1 și 2. Diferențe există, dar ele sînt de nuanță, nu de substanță, și privesc adaptarea la povestea și personajul din Venetica.
Avem și facțiuni, tot trei la număr, precum în Gothic. Aderînd la una dintre ele, dobîndești anumite avantaje, capeți acces la învățarea mai rapidă a anumitor abilități și ți se oferă posibilitatea de a accesa queste secundare specifice facțiunii. Totuși, sistemul de facțiuni nu este chiar atît de exclusivist precum în Gothic, unde apartenența la o facțiune îți determina în bună măsură și clasa din care făceai parte. În Venetica poți evolua pe direcția pe care o preferi, fără penalități prea mari cauzate de apartenența la o anumită facțiune.

Din păcate, asta se leagă și de importanța efectivă a facțiunii, care este foarte scăzută. Questele specifice facțiunii sînt puține și lipsite de „carne” epică, iar interacțiunile între facțiuni sînt inexistente – să ne amintim că în Gothic exista între facțiuni o vădită inamiciție, sau măcar concurență neloială, fapt care genera prilejuri de intrigă copios exploatate de creatorii seriei Gothic. În Venetica astfel de ocazii sînt total ratate de către dezvoltatorii acestui titlu, vădind semne ale unei oarecare sărăcii de conținut, dar și de ambiții sau obiective.

O altă vădită asemănare cu Gothic o găsim la dobîndirea accesului în diverse arii ale hărții din Venetica. Nu există o lume de tip sandbox (groapă cu nisip) în care poți explora de la bun început, ci o înlănțuire de sectoare ce pot fi accesate numai după ce este parcursă o anumită etapă a questei principale. Sub acest aspect, asemănarea cu Gothic ar fi totală dacă nu ar exista micul detaliu că hărțile sectoarelor sînt de mici dimensiuni, cu puține personaje și cu și mai puține prilejuri de a dobîndi queste secundare. În Gothic-uri, nu doar că fiecare sector era cel puțin de cîteva ori mai mare decît un sector tipic de Venetica, dar spațiul respectiv era și folosit mult mai eficient, atît în ce privește prezența și utilitatea NPC-urilor, cît și situațiile de combat dătătoare de puncte de experiență.

Vrednică la seceriș

Venetica vine, însă, și cu un element care, chiar dacă nu este original, măcar contribuie cu ceva în plus față de rețeta Gothic clasică. Este vorba despre Crepuscul, care este un tărîm de dincolo, locul duhurilor și al celor morți. În Crepuscul întîlnești Moartea, cu care stai la sfat de cîteva ori, dar și pe Benedict, care îți va oferi vrăji noi și, în general, te va ajuta în evoluția poveștii și personajului. Tot în Crepuscul se desfășoară și partea finală a luptelor cu boșii – da, aceste confruntări au loc în două secvențe, prima în lumea noastră și a doua Dincolo.
Interesant este că există și puncte nodale, portaluri între tărîmul nostru și celălalt, prin care poți trece pentru a explora încăperi sau spații de dimensiuni reduse, în care se află diverse artefacte cu proprietăți magice. Această trecere se face, însă, prin consumul unui fel aparte de energie magică, numit Energie Crepusculară. Aceasta este un fel de mana care se obține prin uciderea oponenților cu ajutorul unei săbii speciale, a cărei lamă seamănă cu o coasă, motiv pentru care și poartă acest nume: Scythe. Este vorba de o sabie destul de slabă în luptă, dar tare utilă prin aceea că îți permite să acumulezi Energia Crepusculară. Din fericire, ea poate fi îmbunătățită, astfel încît să ofere o performanță cît de cît acceptabilă, lucru important deoarece este singura armă cu care pot fi ucise creaturile magice.

Tărîmul Crepusculului mai are un rol, original, la rîndul său. Dacă Scarlett moare în luptă, ea se „trezește” într-o stare de Crepuscul a realității curente, unde poate să se poziționeze favorabil față de oponenții ei pentru a reveni în tărîmul nostru și în luptă. Pentru asta, însă, are nevoie de Energie Crepusculară, iar dacă aceasta este complet consumată, Scarlett va muri definitiv – adică pînă la următorul reload.

La începutul jocului, cantitatea de Energie Crepusculară pe care o poate „stoca” Scarlet este foarte redusă, dar, odată cu creșterea ei în nivel, se mărește și Energie Crepusculară pe care eroina o poate acumula. Chiar și așa, lucrurile nu sînt tocmai ușoare dacă ești neatent în luptă, mai ales în prima jumătate a jocului, cînd te poți trezi că nu te mai trezești după o scatoalcă mai zdravănă primită de la un oponent, încasată pe fondul unei masive penurii de Energie Crepusculară. O judicioasă folosire a sabiei-coasă, combinată cu o atentă ținere la respect a inamicilor, oferă soluția pentru utilizarea optimă a refugiului în Crepuscul, atunci cînd ești încolțit de un număr prea mare de oponenți.

Venețica

Pe hîrtie, Crepusculul și Energia Crepusculară sună bine. Ideea nu e rea (probabil că nu este nici originală, sînt și alte titluri care prezintă similarități sub acest aspect). Dar punerea în practică mi se pare că lasă de dorit – pur și simplu, Crepusculul nu este „exploatat” la potențialul real al unui astfel de tărîm și al felului în care jocul ar putea avea de cîștigat în dimensiuni și farmec, asta ca să nu zic de elemente de surpriză și întorsătură epică. Crepusculul este doar un loc în care se desfășoară conversații scurte și luptele cu boșii, sau în care stai nițel să-ți tragi sufletul înainte să reînvii în toiul unei lupte mai animate. Și cam atît.

De altfel, o problemă oarecum asemănătoare o are și lumea noastră – cea din joc, vreau să spun. Nu sînt multe NPC-uri care să îți ofere queste secundare, iar questele sînt asemănătoare, bazate în general pe același tipic – go, kill, fetch. Nu există mare varietate în tipurile de caft, și nici în mediile în care se desfășoară luptele. Un lucru interesant este acela că anumite confruntări au loc în spații interioare cu suprafață mică, ceea ce este un pic neobișnuit. Recunosc că mi-a plăcut această provocare – uneori te lupți cu un grup de inamici puternici, la înghesuială, un fel de gherilă urbană.

Din lipsă de altceva, pentru a crește în nivel am profitat de soluția slăbuță de tot pe care o oferă jocul: respawn-ul infinit al anumitor oponenți. Practic, în timpul nopții, pe străzile Veneției se regenerează continuu hoți, tîlhari, răufăcători, care te atacă permanent. Dacă stai și te lupți cu ei la greu, crești destul de lejer în nivel. La fel, în anumite niveluri subterane, oponenții se regenerează perpetuu și pot fi folosiți în același scop.

Pînă la urmă, în Venetica este foarte important acest farming, acest grind continuu, dacă vrei să îți fie mai ușor să avansezi către final. Lucrurile nu ar fi neapărat rele, totuși, pentru că luptele pot fi dificile, dar nu și interesante. Adică, în general, soluția este să te învîrți în jurul cozii oponentului, la distanță suficient de mare pentru a nu putea fi atins de atacuri, dar convenabil de mică pentru a ataca. Se poate face și pulling în timpul căruia să seci inamicul cu ajutorul magiei. Combinația celor două metode este rețeta sigură a succesului în Venetica.

 

Haz de nehaz

Povestea din Venetica nu este originală. Poate că premiza este un pic exotică – Moartea are o fiică ce moștenește dintre puterile sale – dar exploatarea ei se face la suprafață. Nimic din ceea ce se întîmplă nu surprinde, totul este o însăilare de locuri și personaje comune, previzibile. Cel mai deranjant, însă, este felul în care apar stereotipurile în joc – africanii și persanii sînt pur și simplu doar o colecție de accente și presupuse elemente culturale atît de grosier reproduse și folosite în joc încît au ajuns să mă enerveze. Totul îngroșat, totul lipsit de nuanță și imaginație, parcă o lene grea s-a așternut peste mințile dezvoltatorilor acestui titlu, atunci cînd a venit vremea să aducă pe scenă și altceva decît europeni albi. Nu zic că este o chestie de rasism – deși ca rezultat final și aparență este – ci zic că este pur și simplu treabă de mîntuială.

Alt element cel puțin derutant este caricaturalul din joc. Personajele negative sînt la modul cel mai propriu caricaturi ale personajelor negative „arhetipale”, atît în desen, cît și în replici. Dar este un caricatural lipsit de umor, ce pare pur și simplu accidental. Jocul pare serios, are un ton grav pe alocuri, însă personajele negative sînt corpuri străine în substanța acestui titlu, inserții neinspirate ce par ori semnul unei nehotărîri, ori cel al unei inabilități, ori amîndouă simultan.

Aș mai adăuga aici calitatea foarte scăzută a voice acting-ului. Există o lipsă de naturalețe și una de unitate stilistică în felul în care vorbesc personajele, în tonul lor, în accentele lor. Unul dintre motive ar putea fi lipsa de experiență și/sau talent a actorilor, dar eu cred mai degrabă că este vorba despre altceva, ceva mult mai grav, de care suferă întreg jocul: lipsa unui regizor artistic. Regia artistică este, în Venetica, remarcabilă prin absența ei. Nu există acel coordonator al conținutului artistic al jocului care să realizeze unitatea acestuia, fluiditatea, naturalețea și integrarea elementelor artistice. Nu pare să existe o viziune unitară, o gîndire care să îndrume și să strunească echipele care se ocupă de diversele aspecte artistice ale jocului. Ori a lipsit un om esențial, ori acel om nu și-a făcut treaba. Rezultatul este unul descumpănitor, dezamăgitor, vag haios.

OK, pînă la urmă am decis să mă las amuzat de asta.

 

Sau despre ce face omul cînd Drakan nu este disponibil pe GOG

Totuși, cum se face că am decis să scriu despre un asemenea joc, ba chiar să-i dedic un spațiu oarecum deloc mititel? Păi, înainte de toate, l-am cumpărat la reducere de pe GOG, o reducere drastică, ceva gen 80%. De ce l-am cumpărat? Pentru că obișnuiesc să citesc, precum un cetățean de rînd, review-urile utilizatorilor de pe GOG, Steam, Gamersgate etc. Iar părerile despre Venetica erau poate nu atît de împărțite, cît de nuanțate, încît mi-am zis că am de a face cu „un joc din ăla” – adică ceva de genul care „este mai bun decît suma tuturor părților sale”. And, boy, I was right. Plus că, dacă tot am marcat banul, nu renta să nu-l valorific scriind despre el. Pentru că trebuie să cumpăr jocurile despre care scriu, nu prea îmi dă nimeni chei de review. De aceea le mulțumesc din suflet celor care mă ajută și-mi mai trimit cîte o cheie de joc.

Dar de ce am avut dreptate să cumpăr, să joc și să scriu despre Venetica? Pentru că Venetica îți poate oferi ceva ce unele jocuri mult mai bune și mai pretențioase nu reușesc să aducă jucătorilor: o stare, o trăire, o senzație. Există și intensitate, și originalitate, și un oarecare exotism în acestea. Pentru că personajul principal al jocului nu este Scarlett, nici Moartea, ori eroul negativ necromant, ci chiar Veneția. Veneția așa cum ea ar putea exista într-o istorie alternativă, într-un spațiu imaginar, un loc plin de farmec, de chemare a fantasticului, de nebănuite tentații și secrete. Imensitatea spațiului venețian, verticalitatea lui halucinantă, arhitectura amestecată, prolixă dar fascinantă, toate acestea au făcut din Venetica, pentru mine, un izvor nesecat de capturi de ecran și de viziuni onirice, ba distopice, ba utopice.

Cele cîteva surprize pe care mi le-a oferit Venetica au făcut ca parcurgerea acestui titlu mediocru să merite cu vîrf și îndesat. Cu respirația tăiată de frumusețea învălmășită a ruinelor unei biserici, admirînd lumina Lunii pătrunsă pe sub bolți în curtea unei vile de patrician, înfiorat de aceeași argintie promisiune difuzată de stîncile Alpilor sub un cer verzui, amețit de înălțimile escheriene ale unei Veneții monstruoase și seducătoare, am decis să critic fără cruțare acest joc care mi-a plăcut.

De aceea, nu vă lăsați păcăliți de adevărurile pe care le-am spus despre Venetica.
Lăsați-vă furați de iluzie.

Dar numai cînd jocul este la reducere.