Au trecut 6 ani de cînd Stuck In Attic a lansat extraordinarul „Gibbous – A Cthulhu Adventure”, și asta coincide cu o aniversare a paginii leftclickghinea.ro, deoarece jocul cu pricina a fost primul pe care l-am recenzat pe această pagină de blog, marcîndu-i, astfel, apariția online. De aceea am o slăbiciune pentru oamenii care au luat Necronomiconul peste picior de plai, într-un joc plin de umor și neaoșisme satirice, de care îmi aduc aminte cu atîta plăcere încît e limpede că nu se putea să nu cer pentru review și urmarea acestuia, numită „Near Mage”. Pe care am primit-o cu promptitudine, mulțumesc frumos!

Trebuie să vă spun încă de la bun început că, odată ce am terminat Near Mage, am avut un moment de intempestivă cogitație, în care dubiile au încercat să mă cuprindă în vîltoarea lor și să mă arunce, astfel neajutorat, în direcția unor observații care își aveau locul, dar poate că nu aici, nu acum. M-am scuturat, deci, de orice îndoială cauzată de experiența mea profesională și de tendința de a fi exhaustiv în observațiile și critica mea, abordînd cu hotărîre o manieră mai lejeră, mai de vacanță, mai de „lasă-mă să te las”, de „și să nu plece nimeni supărat”, în felul în care m-am apucat să scriu la această recenzie. Cred că trăim în vremuri în care nu știm cît de rău va fi mîine, astfel încît prefer să caut mai degrabă ceea ce face clipa să-mi surîdă, decît analiza rece și obiectivă. Așa că voi vorbi de bine, cel pe care l-am găsit în „Near Mage”, și vă sfătuiesc să căutați și voi același bine, cît încă mai e vreme.

 

Illy

La începutul jocului o găsim pe Ilinca Vraja și pe cei doi părinți ai săi în Statele Unite. Mama ei este din România, mai precis din Transilvania, iar asta face ca Ilinca să aibă rude în Sighișoara, care îi trimit o scrisoare de chemare înapoi, în țară, pe perioada vacanței de vară. Ilinca, aflată la sfîrșitul liceului, este într-o stare de nehotărîre în ce privește alegerile pentru viitor, așa că profită de ocazie pentru a ieși de pe radarul unor părinți care o presau cu diverse îndemnuri și cerințe responsabilizatoare de genul „ce faci tu, Ilinca, cu viața ta?”. Așa că, după o scurtă confruntare pe frontul matern și pe cel patern, domnișoara Illy (cuiva chiar îi place esspresso-ul italian…) descinde în gara din Sighișoara, plină de speranță în lumina aurie a soarelui transilvan reflectat de zidurile orașului vechi.

De acolo ajunge, pînă la urmă, la casa mătușii ei, Domnica, cea care îi făcuse chemarea înapoi, la locul de baștină din care începe, cu adevărat, aventura. Mătușa, care se dovedește a avea puteri magice, o îndeamnă să urmeze cursurile de vară ale Institutului Transilvan de Magie (cineva a evitat MIT on purpose), ceea ce Illy va accepta cu grație rebelă. Da, dacă vă imaginați că în universul lovecraftian haios inaugurat de „Gibbous…” s-au insinuat și elemente din alte francize celebre în care aflăm vrăjitori, non-vrăjitori, instituții de învățămînt magic și conflicte între toate aceste entități epice, sociale și magice, atunci aveți dreptate. Iar dacă vă îngrijorează acest fapt vă voi liniști asigurîndu-vă că nu este vorba de o calchiere, ci de un pas lateral ce calcă tot în teritoriul satirei, numai că de această dată mai puțin mușcătoare și mai degrabă afectuoasă.

Este momentul să clarific ceva. Near Mage diferă semnificativ de „Gibbous…” prin aceea că are foarte puține elemente de puzzle (adică numai unul semnificativ), fiind un adventure point and click aproape exclusiv bazat pe poveste. Practic, este un film pe care tu îl parcurgi selectînd opțiunea de dialog dorită, iar în care alegerile contează mai mult afectiv sau moral, prin raport cu cel care se joacă. Nu cred că există un end game cauzat de o alegere, nu există căi greșite, doar calea ta, iar jocul oferă o anume diversitate sub acest aspect, ceea ce am apreciat.

Ceva, totuși, este un pic aparte în Near Mage în raport cu genul adventure și diferit față de „Gibbous…”. Este vorba despre magie.

 

Magie

La Institutul Transilvan de Magie admiterea se realizează pe parcursul verii, începînd cu învățarea unor „aproape-vrăji”. Acestea fac parte din 6 categorii clasice (apă, aer, pămînt, foc, suflet, sînge), și fiecare aproape-vrajă presupune frecventarea unui curs corespunzător, ce are loc o singură dată pentru fiecare element. Odată ce depășești anumite borne din poveste, ești anunțat că este disponibil cursul următor, te duci în Aula Magna, urmezi cursul – care are un vag caracter de puzzle – și ai învățat aproape-vraja. O vrajă în deplinătatea înțelesului și puterii se obține apoi combinînd cîte trei aproape-vrăji – deci combinări de 6 luate cîte 3, asta înseamnă un total de 20 de vrăji disponibile după trecerea cu succes prin cele 6 cursuri de aproape-vrăji.

OK, toate astea sună serios și pot lăsa impresia că vrăjile sînt ceva important la modul în care se întîmplă în RPG-uri. În realitate, vrăjile sînt mai mult un excelent gimmick vizual și afectiv, care are mai degrabă rol în curgerea poveștii și într-un aliniament moral ad-hoc al eroinei. În plus, vrăji poți face numai în momente precise ale poveștii, nu oriunde, nu oricînd, deci, totul este scriptat riguros. Dar, dat fiind că de aici ne vine numele jocului „Aproape vrăjitor”, precum și justificarea pentru parcurgerea cursurilor de vară ale Institutului Transilvan de Magie, plus cîteva momente haioase și neașteptate, se poate spune că magia este binevenită și aduce cu ea un aer proaspăt în genul adventure, cu atît mai mult cu cît nu-mi amintesc de vreun alt titlu de gen care să ofere așa ceva.

 

Diversitate

Iată un cuvînt care a ajuns de hulă pentru unii, dintre aceia supărați că alții știu să folosească ceea ce lor nu le ajunge, dar un cuvînt care caracterizează în modul cel mai plăcut acest joc. Personajele, chiar dacă nu sînt, neapărat, extraordinar de originale și bine conturate, au două dimensiuni (sic!) în care excelează – desenul și vocile. Arta grafică a celor care au lucrat la Near Mage înflorește nu doar în fundaluri, ci și în înfățișarea și animația personajelor, fie acestea principale, ori neparticipante la intrigă. Am apreciat expresivitatea și imaginația care le dau viață, precum și atenția la detaliile care fac diferența și aduc, ați ghicit – diversitate. De altfel, una dintre ocupațiile mele de bază din acest joc a fost să stau într-un ecran și să mă tot uit la trecătorii care apar în cadru. Aceștia sînt numeroși, de multe feluri, rase ori specii, și în incredibil de bogat și diferit detaliu îmbrăcați. Este o cantitate imensă de muncă în desenul unor astfel de personaje, iar mie mi-a făcut o mare plăcere să stau pur și simplu și să admir procesiunea lor prin ecranele jocului, mirîndu-mă foarte atunci cînd sesizam o repetiție, plin de admirație pentru creativitatea celor de la Stuck In Attic.

Iar vocile, ei bine, vocile sînt stelare. Și acestea pline de expresivitate și diversitate, m-au cucerit prin vibrația credibilă și prin adecvarea tonului la situație și la caracterul personajelor. Actorii de voce sînt foarte talentați, iar unii chiar surprinzători – cu atît mai mult cu cît la un moment dat mi-am spus, mirat: „hold on, doesnʼt this one have too much punctuation?!…”. Este o plăcere să vorbești cu toată lumea din joc, chiar și personaje nesemnificative din mulțime pot avea replici haioase și un ton aparte atunci cînd îți răspund.

Diversitatea își mai găsește locul în Near Mage și prin aceea că nu s-a făcut economie la felurile de ființe fantastice care îl populează. De altfel, la un moment dat capeți acces la un bestiar de creaturi ale lumii din joc și, credeți-mă, lectura, care a durat a durat ceva vreme, mi-a produs o mare bucurie, dînd eu peste o interpretare satirică a celor care populează lumile de Dincolo, așa cum le găsim în basmele noastre populare. Am descoperit aici, în aceste „Gameofabule”, un registru modernizat al vechilor viziuni artistice asupra acelora căror „nici viața nu le e viața”.

 

Rezonez

Mărturisesc faptul că, în faza în care eram deja bine trecut de jumătatea jocului, am fost oarecum descumpănit. Acesta nu are dialogurile istețe, ascuțite și pline de umor ale primului titlu al celor de la Stuck In Attic, nici personajele originale și măiastru conturate ale acestuia. „Gibbous…” era viu și original, plin de surprize și găselnițe inspirate. În plus, avea o muzică de fundal semnificativ mai bună, adică excepțională.
Prin comparație, povestea din Near Mage este călduță și drăguță, asamblată din clișee agreabile culese din alte titluri drăgălașe – fie acestea de carte, film sau joc – dar fără nimic care să ajungă din urmă story-ul zănatic din „Gibbous…”. Anyway… Cu toate acestea, m-am dezmeticit scurt din descumpănirea despre care vă spuneam și am purces la munca de înțelegere a naturii și specificului acestui joc, deoarece simțeam că este ceva acolo și că trebuie să analizez motivele pentru care acesta îmi place, chiar dacă nu așa cum mi s-a întîmplat cu „Gibbous – A Cthulhu Adventure”.

Mi-am dat seama că, dacă mă gîndesc la mine însumi întîi, apoi pot spune că sînt cam în depresie cronică de 30 de ani, puternic accentuată de-a lungul vremii de toate mizeriile care s-au întîmplat și care ne-au făcut multora dintre noi viețile mai grele și viitorul cețos rău de tot – iar nebunia corupto-fascistă care a cuprins Lumea de cîțiva ani încoace nu face decît să încurce lucrurile și mai tare. Bașca AI-ul. Așa se face că, în halul în care mă aflu, îmi pică bine din cînd în cînd un joc molcom, fără conflicte în exces, ba chiar corect politic împăciuitorist, în care ai un singur antagonist important și foarte nasol, iar în rest fiecare ființă este parte a unei diversități, cu bune și cu rele, fiecare cu motivele sale, dar cu care te poți înțelege, pînă la urmă.

Practic, Transilvania magică a celor de la Stuck In Attic este o utopie relaxantă, în care mai trebuie doar să dai un șut în fund celui rău ca să obții un loc bun de trăit, învățat și muncit, exact cum ar fi acela pe care mi-l doresc și eu. Rezonez cu această viziune naivă, atinsă de aripa wishful thinking-ului, cu atît mai mult cu cît aceasta vine la pachet cu diversitate înveșmîntată în bună înțelegere. Mi-a plăcut foarte mult că există un excelent cadru de artă vizuală pentru această viziune: luminoasa Sighișoară provincială, în echilibru și intimă relație cu orășelul magic în care se află Institutul Transilvan de Magie, numit Rakus. Acesta din urmă, deoarece găzduiește o mulțime de ființe magice, dintre care unele nu suportă lumina soarelui, se află într-un crepuscul perpetuu. Iar mie acesta mi-a plăcut, roșiatic și calm precum o seară de vară, în care, între verdele frunzelor și învăpăierea apusului, poți avea atîtea și atîtea viziuni ale unei lumi mai bune. Rakus m-a bucurat ca o promisiune pentru un viitor în care să nu mă mai simt atît de hăituit și de înstrăinat de tot ceea ce mă înconjoară, chiar dacă m-aș afla între știme ale apelor, vîrcolaci, pricolici, balauri, vampiri, vrăjitoare, năluci sau himere. Un loc liniștit, dar unde nu te plictisești și unde poți crede într-o viață care chiar merită să fie trăită.
Yup, se prea poate ca Near Mage să fie, pur și simplu, un „comfort game”, așa precum există „comfort movie”, „comfort book” sau „comfort food” – adică o ancoră pe care să o arunci din imaginar ca să te poți opri, fie și numai pentru cîteva minute, într-un loc în care, în pofida oricărei logici și realități, să te simți cu adevărat bine, să te simți cu adevărat viu, însuflețit de ceva, nici nu contează ce.

Pentru mine „Near Mage” este un foarte bun „comfort game”.