left click Ghinea

mai ales despre jocuri

Melodia_Berlioz_RetJ_frontcover

H. Berlioz – Simfonia Dramatică „Romeo și Julieta”

 

În aceeași vacanță la mare în care s-au întîmplat cele relatate în articolul meu „Dubla greșeală”, am avut parte și de o surpriză plăcută, de această dată.

Pasiunea pentru muzică – și, implicit, pentru suporturile acesteia, fie acestea magnetice ori din vinyl – ne-a pus zilnic pe o orbită în centrul căreia se afla magazinul de discuri din Constanța în care cumpăraserăm acel „Bărbier din Sevilla”, subiect al dublei noastre greșeli. Ce să-i faci, simțeam atracția unor posibile descoperiri, ni se părea că nu exploraserăm suficient vrafurile și rafturile…

Și simțul nostru de melomaniaci hîrșiți, urechile noastre mereu ciulite întru adulmecarea undelor, ochii noștri perpetuu înfometați după atît de dorita imagine a pătratului de carton cu latura de 31,5 cm, toate acestea au lucrat și conlucrat impecabil în acea seară, într-un apus rămas în amintirea mea fabulos pentru că în lumina lui roșiatic aurie, strecurată prin vitrină către un raft, am găsit „Romeo și Julieta” lui Berlioz. Bine, a mai contribuit aici și limba rusă, pe care mama, cu școala făcută în vremea lui Stalin, o cunoaște foarte bine. Am arătat către mapa discurilor, acoperită de chirilice, pe care cădea acea lumină roșiatic aurie, și-am întrebat-o pe mama: „ce scrie acolo?”. „Scrie Berlioz, Marius. Și Romeo și Julieta.”.

Din blocstarturi, tata și cu mine am țîșnit atletic către discul cu pricina. Era ca și cum, la modul cel mai absurd, dar absurd cum numai un adevărat împătimit după muzică poate concepe, ne-am fi temut că altcineva din magazin a auzit-o pe mama răspunzîndu-mi și, sub impulsul preaminunatei revelații, ar fi pus înaintea noastră stăpînire pe „Romeo și Julieta” lui Berlioz.

În mai puțin de o secundă eram amîndoi cu cîte o mînă pe mapa discului.

Într-o secundă patru mîini din familia Ghinea strîngeau un pic prea viguros ceea ce se dovedi că erau, de fapt, două discuri într-o singură mapă.

În zece secunde discurile erau cumpărate.

Vînzătoarea ne-a privit într-un anume fel.

*

Cu două cărți am dormit sub pernă în a doua jumătate a copilăriei. Ba nu, cu trei. Doi sînt compozitorii. Două dintre cărți sînt „Opera și drama” lui Richard Wagner și o ediție de librete scrise de Wagner pentru operele sale, apărută în minunata colecție „Biblioteca pentru toți” (unul dintre motivele pentru care simt o profundă recunoștință față de domnul Mihai Șora). A treia carte este o comoară descoperită în biblioteca bunicilor de la Craiova, citită de-a lungul unei veri în vechea casă bătrînească de pe strada Brazda lui Novac, din nefericire dărîmată de buldozere pentru a fi înlocuită de blocuri.

A treia, deci, este cartea de „Memorii” a lui Hector Berlioz, apărută în 1964 la „Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R.”. La vremea găsirii ei eram deja mare fan al lui Hector Berlioz, pe bază de „Simfonia fantastică” și „Damnațiunea lui Faust”. Așa că am citit-o și recitit-o, găsind într-însa multă desfătare.

Acolo aflasem despre ceea ce Berlioz a numit Simfonia Dramatică „Romeo și Julieta”. Și tot acolo găsisem povestea de dragoste IRL a lui Berlioz, cine a fost actrița iubită de el și în ce piese de Shakespeare a văzut-o agitatul de francez care a compus pentru ea o asemenea minunăție de simfonie, pe care, însă, nu reușisem niciodată să o aud. Iar asta pentru că nu prea era interpretată, dat fiind că, pe lîngă dificultatea partiturii, mai trebuie și cor, plus ceva soliști de operă (o mezzo soprană, un tenor și un bas). Și nu ar strica nici ca orchestra să fie nițel supradimensionată că, de, francezului nostru îi plăceau ansamblurile simfonice mari – odată a reunit chiar patru orchestre din Paris pentru a obține efectul sonor pe care și-l dorea.

Nu poți să nu iubești un astfel de dement.

*

„Romeo și Julieta” a inspirat multe lucrări simfonice, dintre care aș pomeni cu entuziasm uvertura fantezie a lui Ceaikovski și baletul lui Prokofiev. Dar acestea sînt lucrări destul de bine îndepărtate în timp de Simfonia Dramatică a lui Berlioz, care, la 1839, anul cînd a fost finalizată, era incredibil de evoluată muzical. Vreau să zic că trecuseră numai 15 ani de la nașterea ultimei simfonii a lui Beethoven! La prima audiție, cînd am revenit la Brașov, tata și cu mine am fost literalmente șocați de dimensiunile simfoniei lui Berlioz, în toate direcțiile muzicale posibile. Forță, energie, diversitate, program poetic, o explozie de creativitate cum nu auziserăm niciodată pînă atunci (încă nu ascultaserăm Stravinsky, mind me). Știu că prima audiție a fost urmată de o săptămînă de ascultare în loop a celor două discuri ce conțineau Simfonia Dramatică.

A fost o experiență care mi-a marcat întreaga viață.

De aceea, și astăzi, cînd ascult Paganini, mi se umezesc ochii și îi mulțumesc celui care a îngenuncheat în culise în fața lui Berlioz și i-a sărutat mîna, după care i-a trimis banii necesari pentru lucrul la o asemenea minunăție muzicală precum „Romeo și Julieta”. Această simfonie este și opera spiritului vizionar și pasional al lui Paganini.

*

Tata și cu mine obișnuiam să ascultăm împreună discurile cu muzică simfonică ale familiei. Stăteam, uneori, preț de un concert, o simfonie sau un poem simfonic, ba chiar un requiem, într-o liniște și nemișcare totale, bucurîndu-ne să ne împărtășim la unison din muzică, pe care o iubeam amîndoi cu egală, maximă intensitate.

Într-o astfel de seară, după ce am ascultat partea a treia a Simfoniei Dramatice, „Scenă de dragoste”, tata m-a întrebat cu o voce adîncă și plină de semnificații, ca și cum ar fi vrut să-mi transmită pentru mai tîrziu un înțeles, despre care știa că, atunci, la marginea copilăriei, îmi va scăpa: „tu îți dai seama că aici Berlioz chiar descrie o scenă de dragoste?”.

Întrebarea mi-a rămas. Aș fi vrut ca înțelesul ei să-mi devină mai devreme limpede, în anii adolescenței în care aș fi avut multe de învățat de la ceea ce muzica lui Berlioz transmite în acea parte a Simfoniei. Poate că aș fi evitat greșelile unui sînge mult prea aprins și ale unei minți de nestăpînit. Dar, cîțiva ani mai tîrziu și cu mai multe învățături desprinse din viață, am înțeles ceea ce a vrut tata să-mi transmită: Berlioz îți deschide calea către a fi în doi, în deplină pasiune rezonantă, în armonie, ba înflăcărată, ba calmă, în flux-refluxul dintre tine și jumătatea ta. „Scena de dragoste” a lui Berlioz este un model ideal al actului iubirii, iar viziunea pe care o deșteaptă în tine este un dar pe care bine ar fi să nu-l lași nefolosit.

*

Și astăzi sînt uimit de faptul că „Scena de dragoste” din „Romeo și Julieta” lui Berlioz a apărut cu cel puțin 20 de ani înainte de „Tristan și Isolda” și cu peste 30 de ani înainte de „Siegfried”, ambele opere wagneriene. Tema iubirii, ce manifestă aproape caracter de leitmotiv în Simfonia Dramatică (precum în cea Fantastică), pare să-l fi inspirat pe Wagner – am convingerea că acesta a ascultat cu mare atenție creația lui Berlioz. La fel cum cred că și Ceaikovski nu și-a putut scoate din minte „Scherzo”-ul Reginei Mab din „Romeo și Julieta” atunci cînd a compus obsedantul său pizzicato din Simfonia a IV-a.

*

O asemenea creație precum Simfonia Dramatică a lui Berlioz este extraordinar de dificil de interpretat și dirijat. Versiunea de față, publicată de casa de discuri Melodya, este preferata mea, dintre toate cele existente sub formă de înregistrări. Dirijorul ține orchestra într-un pumn înmănușat cu catifea, iar orchestra este la un nivel profesional și artistic atît de ridicat încît înflorește în acel pumn, trăgîndu-și sevele atît din talentul și rigoarea fertilă a dirijorului, cît și din nebunia de partitură a lui Berlioz.

În general, interpretările oricărei bucăți muzicale simfonice, iar cele ale Simfoniei Dramatice nu prea fac excepție, suferă de pierderea de sub control a tempo-ului, care, ori crește treptat după prima jumătate a unei părți, ori pornește deja prea rapid, ori amîndouă. Părțile cu indicație de tempo rapid ale Simfoniei Dramatice nu trebuie grăbite, dar, din păcate, asta se întîmplă în aproape toate interpretările existente „pe piață”. Iar asta le ieftinește, le face de bîlci, le cancanizează, le taie din plinul de energie și forță, din expresivitate, din claritate. Se ajunge la un talmeș-balmeș înfierbîntat, indistinct, premiant la sudoare și fețe înroșite.

Ori, nu putem bănui că asta înseamnă o interpretare reușită a unei muzici compuse de supraoameni ai artei lor, capabili de subtilitate, dinamică, inventivitate, umor chiar, oameni care te duc din adînc pînă la cele mai înalte culmi ale intensității trăirii. Oameni care nu bat tactul din călcîie, ci din aripile unor fluturi care se pot oricînd preschimba în arhangheli ce întunecă întregul orizont cînd se înalță în tării.

Pentru așa ceva îți trebuie un dirijor și o orchestră pe măsură. Pe aceste două discuri, măsura a fost împlinită.

*

Totuși, s-au făcut și compromisuri. Se pare că ar fi fost prea mult să se includă în înregistrare și soliștii, bașca ansamblul coral, necesari unei redări complet fidele a Simfoniei Dramatice a lui Berlioz. S-a ales o cale de mijloc, oarecum neobișnuită, în care secvențele solistice și corale au fost substituite de versurile originale ale poetei Bella Akhmadulina, care declamă dramatic, poate neobișnuit și mult prea exagerat pentru vremurile noastre post-orice, dar foarte potrivit cu timpurile în care poeții umpleau stadioanele precum starurile rock – și uneori împreună cu acestea.

Regret că nu mai țin minte traducerea pe care mama mi-a făcut-o la aceste versuri, știu doar că mi s-au părut cel puțin interesante. Din păcate, din motive ce țin de amenințarea unui anumit virus, acum prefer să nu merg pe la mama pentru o a doua ediție a traducerii, și oricum nu vreau să o obosesc. Rămîn cu o amintire plăcută, indistinctă, și cu regretul că nu am decît memorie muzicală.

*

Cu puțin timp înainte de a fi luat în armată, am avut lipsa de inspirație de a împrumuta cele două discuri cu Simfonia Dramatică „Romeo și Julieta” unui amic. Și, cum s-a întîmplat cu multe dintre discurile mele valoroase împrumutate înainte de plecare în „cătănie”, praful și pulberea s-a ales de ele, la întoarcere nu mai eram cel care știa ce, unde și cui, pierzînd astfel urma unora dintre comorile mele.

Vreme de 25 de ani am ascultat Simfonia Dramatică din memorie, nemulțumit fiind de toate versiunile pe care le-am descoperit între timp și negăsind-o pe cea care îmi plăcea cu adevărat – ediția Melodya. Din fericire, însă, cu cîțiva ani în urmă, Mediateca Bibliotecii Județene din Brașov și-a adus „la suprafață” colecția de discuri de vinil, iar eu am avut uriașul noroc de a găsi acolo cele două discuri atît de iubite. Acum le-am înregistrat și recondiționat, cu infinită recunoștință pentru personalul dedicat și binevoitor al Bibliotecii noastre județene, dar și pentru voi, cei care ați avut răbdare să citiți pînă aici și să ascultați pînă mult, mult mai departe decît pot ajunge cuvintele mele.

Să lăsăm muzica să vorbească.