left click Ghinea

mai ales despre jocuri

Ghinizme_featured_002.bmp

Dubla greșeală

 

Cred că aveam vreo 12 ani, deci totul se întîmpla în vara lui 1983. Eram la Mare cu ai mei. Obișnuiam să ne plimbăm după-amiaza către plajă, prin oraș – ne plăcea mult Constanța. Oarecum cu dificultate – memoria mea este extrem de perisabilă – îmi amintesc de o zi în care am ajuns undeva, prin zona Marii Moscheii, pe o stradă care ducea în direcția plajei, în ușoară coborîre virînd lin către dreapta. Pe partea stîngă a străzii se afla un magazin, care cred că era o Consignație, cum le zicea pe vremea aia, un fel de magazin de second-hand-uri și antichități. Nu sînt sigur de asta, însă, este posibil să se amestece lucrurile în mintea mea. Cert este că acolo se vindeau și discuri de vinil (și parcă și ceva tehnică fotografică, dunno exactly). Ce mi-a rămas, însă, adînc în memorie, este lumina aurie a dup-amiezii tîrzii, pătrunsă discret de aroma aceea specifică, de împrejurime a Mării.

Am intrat în magazin și melomanii maniaci (melomaniacii cred că e neologismul de inserat în limbă), adică tata și cu mine, am început să căutăm printre discuri, cu febrilitate. Erau acolo viniluri pe care nu le găseam în Brașov, ediții inedite Melodiya, Hungaroton, Bulgaroton și Supraphon, după care au început instantaneu să ne curgă balele. Anyway, resursele financiare erau limitate, iar discurile destul de scumpe (relativ la salariul mediu, am calculat că discurile străine costau cam tot atît cît azi). Tata s-a hotărît la „Barbierul din Sevilla”, opera. De multă vreme și-o dorea, așa că i s-a părut un moment bun pentru achiziție.

Zis și făcut. Cumpără omul mapa cu două discuri ce conținea opera. La terminarea vacanței, ne întoarcem la Brașov, iar tata, fără să aibă răbdare să mai despacheteze restul bagajelor, scoate repede discurile cu „Bărbierul…” și îl pune pe primul dintre ele pe platanul picupului. Îi dă drumul și… cred că rar am văzut o dezamăgire mai mare pe chipul unui om. De la acordul introductiv am sesizat că… nu, nu este vorba despre opera lui Rossini. Nope, nici vorbă de Rossini. Dimpotrivă, după cum puteți citi și în articolul de pe Wikipedia, este chiar pe dos, viceversa, adică este tocmai opera rivalului declarat al lui Rossini, cel care a aranjat producerea unui întreg tărăboi la spectacolul de debut al operei cu pricina.

Noi cumpăraserăm „Bărbierul din Sevilla” a lui Paisiello, operă cinstită, curățică, okeysh, dar nici pe departe la fel de spumoasă, inspirată, novatoare, plină de energie și talent, precum opera lui Rossini. Posibil ca și editorii discului să nu fi avut cele mai curate intenții, deoarece numele lui Paisiello nu se vedea tocmai din prima, ușor, trebuia să te uiți cu mare atenție ca să-ți dai seama că nu ai în față „un Rossini”, în timp ce atenția era atrasă de titlul „Bărbierul din Sevilla”, tipărit cu caractere mari. O păcăleală, aș spune, dar una relativ nevinovată, deoarece merită și umbra lui Paisiello să mănîncă și gura ei o pîine, să beneficieze de dubiul unei oarecare celebrități, oarecum meritate.

Iar aici ajung în punctul în care nu mă pot decide ce abordare să am mai departe: să merg pe expresia „adding insult to injury” sau să adopt hazul de necaz, sub forma „PaisieLOL”?

După primele secunde ale audiției, în care am constatat că, într-un fel, am cumpărat aceeași operă, dar cu alt autor, tata s-a enervat zdravăn și a oprit picupul, punînd vinilul la loc în mapa lui, cu gesturi mai puțin tandre decît de obicei, dar fără a pierde nimic din grija obsesivă a iubitorului de muzică, atent la discurile lui dragi, oricît de trădat s-ar simți de către dînsele.

Vreme de o săptămînă, „Bărbierul…” lui Paisiello a zăcut ascuns, la loc cu umbră și relativă deznădejde, undeva în spatele altor discuri, lipsit de vizibilitate, parcă pentru a ne feri de remușcări, gînduri sumbre și vinovății. Dar te pui cu demenții? Ne-am găsit, pînă la urmă, tata și cu mine, în fața dulapului cu discuri, îngîndurați, amîndoi cu frunțile umbrite de aceeași preocupare: „hai, mă, tată, că n-o fi atît de rău Paisiello ăsta!… eu zic să-l ascultăm, om găsi noi ceva să ne placă, o arie, o ritornelă, ceva… să nu fim căpoși, hai să încercăm și cu Paisiello…”.
Așa că am pus din nou pe platan primul disc din mapă și i-am dat drumul. Uvertura, ca uvertura – suportabilă spre bunicică. Frunțile noastre începeau să se descrețească, la orizont se ivea perspectiva unei audiții care, dacă nu era extraordinară, măcar putea deveni un bun subiect de conversație, ba poate chiar de dispută – tare mult ne mai plăcea să ne contrăm pe teme de muzică.

Problema este că opera era înregistrată live, pe o scenă, cu interpreți care jucau opera, nu doar o cîntau. Adică se deplasau, mai și alergau – nu știu cum dracuʼ alergau în timp ce cîntau dar alergau cîntăreții ăia cu o pasiune demnă de o scenă mai bună. Adică de o scenă cu o podea mai bună. Că de la podeaua aia știam că se aleargă în operă. Și nu doar se aleargă, dar se și bufnește, trosnește, prăvălește, trîntește, plesnește și pocnește din călcîie, pe un fond de scîrțîit persistent, semilugubru.

Frați și surori, să deie dracuʼ dacă știu cum și din ce era făcută podeaua aia, dar am constatat că am cumpărat un album dublu. Și asta nu pentru că ar fi fost două discuri în mapă, ci pentru că, peste albumul cu Paisiello, mai era și albumul podelei – care cînta solo și ansamblu, monofonică și polifonică, ritmică și poliritmică, tonală și atonală, armonică și disonantă, muzică mai mult sau mai puțin concretă, dar nuanțat percusivă, raiul audio al instalatorilor și meșterilor constructori puitori de pardoseli și parchet, la care, se pare, s-au gîndit cu dragoste inginerii audio și producătorii responsabili pentru versiunea de „Bărbier din Sevilla” cu care ne blagosloviserăm singuri, într-o clipă de neatenție.

Poate că ne-am fi obișnuit cu Paisiello, dar opera ce se desfășura în paralel, „Bărbierul pentru călcîie, decor trîntit, agitație interpreți și podea de scenă”, cu certitudine se adresa unui cu totul alt public, cu mai adînci și rafinate cunoștințe în materie de esențe de lemn, diametru și lungime a cuielor, ori tip de lac destinat acoperirii suprafețelor lemnoase. Ignoranți, cu gustul muzical încă neformat pentru o asemenea exotică experiență, ne-am dovedit incapabili a asimila surpriza unui asemenea happening artistic. Înfrînți, am luat discul de pe platan, l-am pus la loc în mapa lui, pe care apoi am ascuns-o bine, ca să nu o mai vedem niciodată. O vreme, conștienți de planul Universului cu noi, acela de a ne ridica pe o treaptă de scîndură superioară a percepției muzicale, dar și rușinați de incapacitatea noastră de a ne depăși condiția de simpli melomani, am refuzat să mai pomenim despre „incidentul Paisiello”. Și uite-așa, cu timpul, ne-a ieșit cu totul din minte ediția respectivă de „Bărbier…”. Care, poate, neascultată, încă își mai face veacul undeva, într-un ungher ascuns din casa mamei.