Am început să scriu articolul de față aproape spontan, ca urmare a experiențelor avute recent cu cîteva plăci de sunet „retro”, pe care le-am cumpărat de pe OLX și le-am testat într-o seamă de jocuri vechi, pregătind o serie de articole pentru mai încolo. Am simțit nevoia să fac un fel de introducere acelui proiect de viitor, una în care să vă aduc mai aproape de accesibilitatea, dar și necesitatea unei configurații Hi-Fi nu doar pentru ascultătorul de muzică, dar și pentru cei care ne jucăm. Iată, deci, cîteva idei pe tema upgrade-ului către Hi-Fi, pornind de la o placă de sunet, eventual onboard, și poate chiar retro – pentru pasionați. Nu este un articol „cu poze”, așa că, în afară de eventualele hyperlink-uri, nu cred că trebuie să vă simțiți prea legați de text. Mai bine ascultați ceea ce am de spus pe această temă, îmi place să vă port din voce printre gîndurile mele.

 

Aveam nevoie de două cabluri de tip jack mare TRS la jack mare TRS, dar de lungime cît mai mică, de genul 30 – 50 cm, cu care să fac legătura între ieșirile balansate ale interfeței mele audio Konnekt 6 și intrările balansate de pe amplificatorul de cască Topping L50. Am observat pe pagina Topping că există astfel de modele produse chiar de ei. Am intrat pe avstore.ro și m-am uitat după ele – am văzut prețurile și am înțepenit. Și nu pentru că le-ar umfla avstore, dimpotrivă, acolo am găsit cele mai rezonabile prețuri de pe piața noastră, ci, pur și simplu, orice firmă de Hi-Fi găsește de cuviință să facă un bănuț cinstit, dar de obraz grosuț, umflînd prețurile la accesorii, acolo unde marginea de profit poate urca firma pînă la cer. Astfel, cabluri bune, dar cabluri, nene, nu fuziune nucleară, costă la o firmă de Hi-Fi enorm, relativ la cheltuielile de producție. Există o imensă contribuție a factorului psihologic aici, unde estetica, vanitatea și mesajele influencer-ilor de pe diverse canale dedicate echipamentelor H-Fi au un efect mult mai puternic decît logica și măsurătorile seci. După ce am văzut că pe o pereche de cabluri de care am nevoie, făcute de Topping, aș da la noi peste 250 de lei (și asta e de săraki, în Hi-Fi), am rîs scurt, nervos, după care am aplicat principiile proprii, la care am ajuns în mai mult de 30 de ani de testat și ascultat.

În primul rînd, cumpărați cabluri produse de o firmă de echipamente audio profesionale care are deja un nume. Căutați pe net informații și review-uri despre produsele acelei firme. Dacă opinia generală este pozitivă, uitați-vă la cablurile lor. O primă condiție este ca acestea să aibă mufele conectorilor integral din metal, dacă se poate la rîndul lor produse de un brand de încredere, precum Neutrik (sau divizia lor Rean). Apoi, foarte bine este dacă ieșirea cablului din mufă este protejată cu un manșon flexibil de cauciuc sau spirală de metal. Personal, prefer mufele aurite, dar asta este singura manifestare de vanitate pe care mi-o permit în domeniu. Cablul în sine este bine să fie mai gros decît cele pe care le găsiți prin magazinele de electronice și calculatoare de pe la noi, cele de nivel consumer. Un cablu profesional bun este de diametru mai mare, solid dar flexibil, și nu dă senzația de plastic comun, ci oferă atît vizual, cît și tactil, impresia de echipament bun, sigur și durabil. Știu că asta sună un pic aproximativ, dar, după ce veți lua în mînă cîteva cabluri audio profesionale și le veți compara cu cele consumer, veți înțelege exact ce vreau să spun.

Ce mai trebuie să luați în considerare sînt caracteristicile electrice ale cablului, cum ar fi impedanța și componenta de reactanță a acesteia. Aici este o discuție prea mare de făcut, dar, tocmai acesta este unul dintre motivele pentru care merită să achiziționați cabluri ale unui producător reputat în domeniul audio profesional – nu mai este nevoie să vă bateți capul cu astfel de chestiuni ezoterice, deoarece totul a fost deja perfect calculat avînd în vedere aplicațiile audio pretențioase.

Pentru configurația ce cuprinde Topping L50 eu mi-am comandat două cabluri Cordial CFM VV de 60 cm și un cablu Cordial CFY WCC de 3 m. Nu sînt deloc scumpe prin comparație cu echivalentele lor produse de firme Hi-Fi, dar, față de acestea, au lipsă doar merele de aur și cornul de inorog. Evident, puteți alege ca alternativă la Cordial, din ce se găsește pe piața noastră, produsele Bespeco, Mogami, Adam Hall, Proel sau DAP Audio. În general, dacă vă uitați cu atenție în lista de produse ale acestor firme, veți descoperi că unele dintre ele oferă serii de cabluri destinate anumitor nișe, de la consumer pînă la high end profesional. Dacă vreți să vă simțiți bine cu achiziția voastră, cumpărați cabluri audio din seriile de vîrf ale acestor producători de echipament audio profesional și veți ieși mult mai ieftin decît cu rachetele firmelor de Hi-Fi, dar la o calitate audio pe care vă puteți baza fără niciun fel de dubiu. A, și nu uitați că este bine să cumpărați cabluri de cea mai mică lungime posibilă pentru configurația voastră – asta în situația în care folosiți cabluri nebalansate.

Cei din urmă vor fi cei dintîi

Simt că este nevoie să mai cuprind în acest articol cîteva recomandări, anume cele legate de calea de upgrade (upgrade path) pe care ai putea să o urmezi dacă dorești să te dotezi cu echipamente audio mai bune, pornind de la un sistem de nivel consumer multimedia. Iar aici, prima discuție este despre care ar fi elementul din lanțul audio care ar trebui upgrade-at primul – DAC-ul/placa de sunet, amplificatorul de cască, amplificatorul în general, căștile, boxele? Evident, ideal este să poți face un upgrade complet, al întregului lanț audio, dar, cum bugetul poate fi destul de restrîns, pentru a beneficia, totuși, de îmbunătățiri, mai repede decît așteptînd să aduni banii pentru o întreagă configurație, este mult mai practic să cumperi pe bucăți. Cu care bucată să începi, însă?

Deși poate părea neintuitiv, eu recomand ca upgrade-ul să fie făcut începînd de la capătul dinspre utilizator al lanțului audio, acolo unde se află ultima componentă a acestuia. Iar asta pentru că, în situația în care aveți un amplificator măcar mediocru, căști și/sau boxe mai bune vor pune în valoare întreaga panoplie de calități a amplificatorului. De cele mai multe ori, în teste, am observat că boxele și căștile de calitate fac în așa fel încît amplificatoarele ajung să dea totul, inclusiv ce au mai bun, și puteți avea chiar surpriza de a vă redescoperi amplificatorul, pe care să nu-l mai schimbați pe altul nou. Dacă, totuși, vreți un amplificator nou, eu recomand să vi-l luați după achiziționarea în prealabil a unor căști sau boxe mai bune.

Și ajungem la DAC. În principiu, dacă aveți o placă de bază nouă, măcar de vreo 7-8 ani încoace, placa de sunet onboard ar trebui să fie decentă. Iar dacă găsiți în materialele de prezentare ale plăcii faptul că producătorul menționează anume o calitate superioară a sunetului onboard, și observați în imagini că se folosesc condensatoare de culoare aurie, de clasă audio, este posibil să aveți un DAC onboard bun, peste nivelul comun de consumer multimedia. Din ceea ce am văzut pînă acum, astfel de plăci de bază nu sînt deloc puține, deci este posibil să vă aflați în posesia unui astfel de model. În acest caz, DAC-ul ar trebui să fie ultimul pe lista de cumpărături, iar un amplificator, eventual de cască, ar trebui să-l preceadă.

Pentru că problema cea mai mare la sunetul onboard nu este ieșirea audio de linie stereo, ci ieșirea de cască (mă rog, fizic ele pot ocupa aceeași mufă, dar circuitul analogic de amplificare onboard de după DAC-ul intern este folosit în regimuri sau topologii diferite). Ieșirea de cască a unei soluții de sunet onboard este locul în care se fac economii și/sau se aleg soluții tehnice discutabile pentru un audiofil. Iar folosirea ieșirii de cască de pe panoul frontal de intrări și ieșiri al unei carcase de computer, legată prin cabluri îndoielnice la un conector onboard, este susceptibilă a prezenta suficiente neajunsuri încît să nu reprezinte o opțiune entuziasmantă, ca să zic așa.

Din observațiile mele, o cască bună conectată la o ieșire de cască onboard decentă dă rezultate mulțumitoare pentru jucat și ascultat muzică, undeva la nivel de consumer de vîrf. Și nu e nevoie să cheltuiți mult pentru o astfel de cască, repet, modelele HD 681 și HD 330 de la Superlux vă vor uimi în astfel de aplicații, vă vor ajuta să vă redescoperiți sunetul onboard. După o cască bună, următoarea achiziție ar fi un amplificator de cască. Conectat chiar și la mufa de ieșire analogică stereo nebalansată a unei plăci de sunet onboard decente, un amplificator bun de cască folosit cu o pereche de căști bune vă va satisface pe cei mai mulți dintre voi. Iar dacă nu vreți să mergeți în viitor pe calea conexiunilor audio balansate și constatați că la voi acasă, pe sistemul vostru anume, cablurile nebalansate pe jack-uri stereo mici și mufe RCA nu suferă de interferențe electromagnetice și zgomote cauzate de bucle în împămîntare, atunci bucurați-vă, puteți să vă luați scule audio cu conexiuni nebalansate, deci veți ieși mai ieftin. Numai că există o problemă.

Fața nasoală a electricității

La aproape jumătate dintre sistemele PC cu soluții audio de nivel consumer pe care le-am testat de-a lungul timpului, inclusiv în ultimii ani, ieșirile audio analogice prezentau zgomot de interferență electromagnetică. Simptomele sînt următoarele: cînd mișcați mouse-ul și/sau cînd se produce un eveniment pe calea video a calculatorului se aude un zgomot caracteristic, un fel de fîrzîit, uneori dublat de un bîzîit, zgomote ce sînt sincrone cu evenimentele vizuale de pe ecran și cu mișcările mouse-ului. Am descoperit astfel de comportament atît la sunetul onboard, cît și la plăci de sunet interne de clasă consumer, inclusiv în situația în care acestea erau prevăzute cu o suprafață metalică de protecție, avînd rolul, chipurile, de cușcă a lui Faraday. Degeaba unele dintre aceste soluții audio pretindeau a avea un design de circuit anume creat pentru a preveni interferențele electromagnetice – inclusiv izolații galvanice – nope, nothing worked, zgomotul era acolo.

Dovada faptului că pocinogul se întîmplă în domeniul analogic, pe secțiunea de amplificare finală de dincolo de convertorul digital/analog este absența zgomotului cu pricina atunci cînd ieșirea audio se face digital, printr-o conexiune S/PDIF pe mufă RCA sau optică, pe mufă TOSLINK. O altă dovadă în același sens este aceea că, în situația folosirii soluțiilor audio onboard, unele ieșiri de cască conectate la frontonul computerului nu prezintă zgomot, în timp ce ieșirea de linie de la spatele calculatorului suferă de interferențe. Sau viceversa, se întîmplă. Oricum ar fi, însă, situația este FOARTE serioasă, deoarece, repet, aproape jumătate din plăcile de sunet interne de nivel consumer, destinate sloturilor PCI sau PCI Express, precum și cele onboard, manifestă astfel de simptome ale interferențelor electromagnetice. Și nu se poate face nimic pentru a le preveni, altceva decît a avea nemaipomenitul noroc ca zgomotul să dispară la mutarea plăcii de sunet într-un alt slot PCI sau PCI Express – foarte rar, asta rezolvă problema. Pentru sunetul onboard, ghinion, nu există cură.

Ideea este că, dacă doriți să vă adăugați un sistem audio mai spre Hi-Fi, pe care să-l conectați la ieșirile analogice ale plăcii de sunet, s-ar putea să descoperiți că aveți un astfel de zgomot de interferență, pe care, înainte, nu-l prea auzeați pe sisteme audio consumer mediocre sau pe căști din aceeași categorie. De aceea, cel mai bine este să verificați cu atenție dacă aveți zgomot pe ieșirea analogică pe care vreți să o folosiți pentru conectarea unui sistem audio „de upgrade”. Sau, cel mai bine, faceți altcumva.

Simplu și rezonabil

Cel mai bine vă cumpărați un DAC extern pentru portul USB. Asta vă va scăpa de orice surpriză legată de interferențele electromagnetice cu componentele din interiorul calculatorului. Mai mult decît atît, există soluții foarte accesibile care oferă o calitate audio Hi-Fi de nivel de intrare spre mediu, ce vor reprezenta un salt imens față de plăcile de sunet consumer, inclusiv onboard. Și primele exemple de acest fel care îmi vin în minte sînt modelele nou apărute de la iFi și Topping, aflate în zona de preț de pînă la o sută de Euro: iFi Uno și Topping DX1. Pe avstore.ro iFi Uno este 350 de lei, probabil și DX1 va apărea în curînd în ofertă (UPDATE: DX1 a apărut în ofertă). Este drept, nu am avut ocazia să le ascult pînă acum, dar review-urile online sînt foarte bune. În plus, DX1 este dotat cu noile convertoare digital/analog de la AKM, din seria Velvet! Da, după incendiul care le-a afectat mare parte din fabrică în urmă cu cîțiva ani, AKM au revenit, în sfîrșit, spre bucuria celor care am strîmbat din nas văzînd cum convertoarele ESS au înlocuit AKM-urile mult iubite. Și nu doar că au revenit, dar au adus pe piață o serie de convertoare dedicată audiofililor, numită Velvet Sound Verita. Să ai astfel de convertoare pe un DAC de pînă în o sută de Euro, precum Topping DX1, asta este ceva de auzit, neapărat, sper să reușesc și să vă pot raporta rezultatul. Anyway, ideea este că există cel puțin două astfel de modele de DAC-uri de bună calitate, de clasă Hi-Fi, care nu vă vor rupe buzunarul și vor fi mai bune decît orice placă de sunet consumer. Ba, mai mult, ambele DAC-uri au și amplificare de cască, despre care am auzit, la fel, numai lucruri bune.

OK, am vorbit aici despre soluțiile cele mai accesibile, dar am uitat să o prezint pe cea mai puțin atingătoare la buzunar. Dacă aveți zgomot de interferență pe sistemul audio, eventual onboard, iar acesta are o ieșire audio digitală, optică sau pe mufă RCA, există un foarte mic și ieftin DAC, Fiio Taishan, care la 160 de lei vă va rezolva problema zgomotului, oferind o calitate audio cel puțin de nivelul unei plăci consumer foarte bune. Este o variantă anume indicată celor care au investit într-o placă de bază scumpă și bine dotată (care are, de obicei, o ieșire audio digitală) dar au descoperit că ieșirea audio analogică a plăcii de bază este zgomotoasă. Cînd fondurile s-au dus cu precădere către placa de bază, salvarea pe audio este un DAC absolut accesibil, dar performant, precum Fiio Taishan, dacă bugetul este o cauză de îngrijorare.

Pentru situații specifice

DAC-urile despre care v-am vorbit anterior sînt soluții cu dotări minime, atît iFi Uno, cît și Topping DX1 oferind strictul necesar în materie de intrări, acestea fiind una singură, anume USB. Există, însă, motive pentru care nu strică absolut deloc să ai și intrările audio digitale clasice, S/PDIF pe mufă RCA și optică pe mufă TOSLINK. Această condiție în alegerea unui DAC adaugă ceva la prețul acestuia, dar te și duce, în general, într-o zonă de calitate superioară, deseori cu minime sacrificii financiare. Avantajele sînt semnificative, și nu mă refer aici numai la sunetul mai bun. Permiteți-mi să detaliez nițel.

Ca audiofili digitali ar trebui să fiți obsedați de expresia „bit perfect”. Pe scurt, aceasta caracterizează o anumită calitate a căii audio digitale pe care rulați un flux audio – aceea de a nu modifica în niciun fel formatul fișierului audio digital original. Adică orice bit aflat în fișierul audio original, pe care îl ascultați, se regăsește întocmai în fluxul audio care intră în convertorul digital/analog al DAC-ului.

Bineînțeles, nimic nu este simplu, iar pentru că pe sistemul de operare se poate să ruleze simultan mai multe aplicații ce pot folosi deodată aceeași ieșire audio a sistemului, toate trebuie să emită sunetul în același format, cel selectat de voi în secțiunea de setări audio a sistemului de operare – de regulă, DVD quality, 24 bit, 48.000 Hz. Dacă formatul audio al unei aplicații diferă de cel sistem, atunci Windows-ul, spre exemplu, va face o conversie de frecvență de eșantionare și/sau de lățime pe biți, aducînd fluxul audio respectiv la formatul audio sistem. O asemenea conversie afectează calitatea audio a materialului sonor, operînd o modificare invazivă a sa, ce duce la pierderea caracterului „bit perfect” al redării acestuia. Ori, nu plătiți abonamentul la un serviciu online de streaming audio lossless ca să poticniți flux audio HD într-un sistem de operare care nu este făcut pentru audiofili. Soluția, dacă nu vreți să vă faceți un sistem de streaming audio dedicat bazat pe Raspberry Pi și Volumio, este să folosiți cu istețime ceea ce aveți în calculator, la care să adăugați un DAC cu intrările audio necesare.

Astfel, alegeți-vă un DAC care să aibă, pe lîngă conexiunea USB, și intrări audio digitale pe mufe RCA și TOSLINK. Achiziționați o placă de bază care să aibă ca dotare a sunetului onboard o ieșire audio digitală, care de obicei este optică și mai rar pe mufă RCA. Conectați DAC-ul prin mufa USB la calculator, iar ieșirea audio digitală a plăcii de sunet onboard a plăcii de bază conectați-o la intrarea audio digitală corespunzătoare de pe DAC. În Windows, configurați ieșirea audio sistem ca fiind ieșirea audio digitală onboard. În schimb, în aplicația client a serviciului de streaming audio online pe care îl folosiți, configurați ca ieșire DAC-ul, selectînd opțiunea „WASAPI Exclusive” a acestuia. Astfel, orice aplicație care folosește sunetul sistem nu va afecta sub nicio formă sunetul care vine de la player-ul audio ce rulează conținut HD, Hi-Fi, deoarece cele două fluxuri audio sînt perfect independente. Prin această metodă, pentru audiție veți avea audio bit perfect, iar dacă doriți să folosiți o aplicație ce utilizează sunetul sistem, o simplă apăsare a unui buton pe DAC va comuta între cele două surse audio. Simplu, eficient.

Clicul și pușcătura

Vă aflați, totuși, pe pagina mea, deci, aproape sigur nu se poate să nu ajungem și la subiectul jocurilor – în cazul de față al sunetului acestora. Ar fi aici de discutat două chestiuni.

Prima este legată de latența audio și adecvarea driverelor. În general, DAC-urile Hi-Fi de pe piață se folosesc de un driver USB generic al Windows-ului, nu au drivere dedicate. Eventual, unele pot face uz de driverele ASIO third party create de Thesycon, pentru aplicații specializate. Driverele USB generice ale Windows-ului nu sînt tocmai rapide, iar la asta trebuie adăugată și latența audio totală intrinsecă a interfeței USB a DAC-ului, ce conține buffere suplimentare. Vreau să zic, după ce folosești o interfață USB RME cu drivere RME îți dai seama ce înseamnă viteza cu adevărat la un driver audio de interfață externă – cele generice sînt lente.

Pentru un jucător obișnuit, necompetitiv, asta nu este o problemă, nu veți percepe aproape deloc o diferență între momentul clicului pe mouse și cel al împușcăturii. Pentru ceilalți… să zicem că trebuie găsită o soluție mai bună. Și aici intervine avantajul de a te folosi, totuși, și de sunetul onboard. Acesta este, de obicei, realizat de Realtek, care oferă și drivere dedicate pentru implementările onboard ale cipurilor sale audio – iar aceste drivere sînt foarte rapide. Cînd vă jucați, este suficient să selectați pe DAC intrarea audio digitală în care intră sunetul digital de la placa de bază și veți avea nu doar o latență audio semnificativ mai mică, dar și o calitate superioară a sunetului din joc.

A doua chestiune pe care vreau să o pun în relație cu folosirea unui DAC Hi-Fi este cea a jocurilor retro. În opinia mea, pentru jocuri retro este bine să-ți faci un calculator dedicat perioadei jocurilor pe care vrei să le rulezi. Eu am unul de XP, deoarece acesta acoperă exact perioada mea de maxim interes – anume cea în care plăcile de sunet de la Creative Labs ofereau preaminunatul EAX și EAX Advanced HD. Deși bune la vremea lor, Sound Blastere-le Audigy și X-Fi nu se califică tocmai în categoria Hi-Fi în ce privește ieșirile lor audio analogice. Și aici intervine un DAC Hi-Fi ce oferă și intrări audio digitale. Fiecare placă Audigy are o ieșire audio digitală S/PDIF, pentru mufă de jack mic, iar X-Fi-urile au ieșiri audio digitale optice, dar și S/PDIF (dacă faci de mînă un foarte simplu adaptor după scheme disponibile online – o soluție accesibilă oricui). Pur și simplu conectezi digital placa de sunet din sistemul retro la DAC pe mufa de intrare corespunzătoare și ai Hi-Fi pe jocuri vechi. Sistemul principal folosește conexiunea USB și pe cea optică a DAC-ului, iar cel retro leagă un Audigy de intrarea audio digitală RCA a DAC-ului – iar comutarea între ele se face prin simpla apăsare a unui buton.

Trei factori se întîlniră

Și totuși, ce legătură poate să fie între jocuri, ba, mai mult, retro, și Hi-Fi? Pe scurt: una foarte puternică și bine justificată. Este concluzia la care am ajuns după cîteva luni de teste, ce au cuprins cîteva plăci de sunet Sound Blaster de la Creative, din seriile Audigy și X-Fi, dar și cîteva soluții onboard clasice, de la Realtek. Pur și simplu, folosirea unor componente audio profesionale/Hi-Fi pentru redarea sunetului din jocuri a îmbunătățit semnificativ, pentru mine, calitatea experienței de joc. În primul rînd există o bună separare, și prin asta o bună integrare (paradoxal), a muzicii de sunetele evenimentelor de joc. Totul se aude la un cu totul alt nivel de claritate și spațialitate, iar spectrul extrem de larg al diverselor sunete specifice jocurilor de luptă este redat impecabil. Asta ca să nu mai pomenesc de vibranța și naturalețea sunetelor ambientale, fie acestea din natură, ori de pe o stație spațială părăsită. Este, literalmente, o cu totul altă lume, sub aspect sonor, și nu m-aș mai întoarce niciodată la sunetul de placă audio de nivel consumer pentru jocurile pe care le rulez acum folosind drept DAC o interfață audio profesională de la TC Electronic și un amplificator de cască Topping L50. Bineînțeles, la interfața audio conexiunea se face pe cale audio digitală – optică sau RCA – avînd drept sursă o ieșire audio digitală de pe placa de sunet Creative sau onboard.

Dacă la jocurile actuale este cît se poate de clar că sunetul original este unul de calitate, deci merită să le oferi ieșire printr-un sistem Hi-Fi, ce justificare poate exista în cazul jocurilor retro, care, s-ar presupune, stau mai prost la sunet? În primul rînd, este bine să facem o distincție aici. Retro, deja, este și un F.E.A.R., ori chiar un Crysis, ori un Thief: Deadly Shadows. Jocurile apărute de pe la 2005 încoace au, în general, un sunet bun, nu suferă de artefacte de compresie și fișierele audio sînt cel puțin la calitate de CD audio. Pentru un astfel de retro este clar că un sistem Hi-Fi se justifică fără dificultăți. Dar, ce te faci cu celelalte titluri retro, cele mai vechi, ba poate tot mai vechi?

Pentru că, la astfel de jocuri retro, fișierele audio sînt nu doar la frecvențe de eșantionare inferioare, cum ar fi 22.050 Hz, ba chiar 11.025 Hz, dar mai suferă și de sesizabile artefacte de compresie, uneori severe, în cazul titlurilor ce vin din vremuri în care encoderele media se aflau în precambrian?

Funny thing is, experiența mi-a oferit și aici inefabile surprize. Cărora le-am găsit lesne explicația: poate că jocurile nu ofereau cine știe ce calitate audio, dar un Sound Blaster cu suport pentru EAX avea sînge nobil, iar asta se simțea în calitatea procesării digitale a materialului audio al jocului. Adică cipul care accelera modelarea acustică a mediului în jocuri era provenit de la un nume prestigios în sinteza și eșantionarea sunetului: E-mu. Creative Labs a achiziționat această firmă și a utilizat pe plăcile de sunet tehnologia de vîrf pe care aceasta o aducea din domeniul audio profesional. Și uite așa, poate că sunetul jocului era inferior, dar efectele de ecou și reverberație adăugate lui de EAX erau la supercalitate, iar rezultatul, impresionant, merită ascultat pe un sistem audio Hi-Fi.

Aș mai adăuga aici și calitatea filtrelor HRTF, cele responsabile de poziționarea 3D a sunetului în jocuri. Și acestea sînt produsul unei procesări digitale de înaltă calitate, indiferent de cea a sunetului sursă din jocuri. Astfel, prin procesarea EAX și cea 3D, chiar și jocurile retro mai vechi, de la finalul anilor ʼ90, beneficiază din plin de calitatea redării printr-un DAC și amplificator Hi-Fi, dacă legătura cu DAC-ul se face pe cale audio digitală, prin simplul fapt că permit transmiterea către jucător a elementelor de procesare EAX și audio 3D, la înalta lor calitate originală.

Oricum, vă spun doar că, după ce am ascultat Unreal-ul original pe sistemul meu Hi-Fi, în căști de calitate, am rămas pur și simplu înmărmurit. Scena de început, din Vortex Rikers, apoi momentul ieșirii la lumină, în valea cascadei de pe Na Pali, au sunat cum nu le-am auzit niciodată, absolut incredibil. Asta ca să nu mai vorbesc de Undying, ori primul Thief… că despre Shadow Man v-am spus deja.

Dacă stau bine și mă gîndesc, însă, mai găsesc un factor, extrem de important, care trebuie luat în seamă atunci cînd vă recomand energic să conectați un DAC Hi-Fi la ieșirile audio digitale ale unei plăci de sunet, eventual retro – este vorba despre jitter. Să mă explic. Conversia sunetului din analog în digital se face eșantionînd sunetul analog cu o anumită frecvență, adică de cîteva ori pe secundă – în cazul calității de CD audio, de 44.100 de ori pe secundă. Această eșantionare, însă, trebuie făcută la intervale egale de timp, pentru a nu apărea distorsiune în sunetul rezultat. În acest scop este folosit un circuit care generează o frecvență de tact, adică un fel de ceas al cărui ticăit marchează momentul din secundă în care trebuie executată o eșantionare. Imprecizia acestui ceas duce la apariția așa-numitului jitter, care este deviația față de bătaia unui ceas perfect care ar ticăi la frecvența de eșantionare a convertorului analog/digital. Evident, aceeași problemă o avem nu doar la înregistrarea sunetului, la conversia de la analog la digital, ci și la redarea lui, la conversia digital/analog. Și în acest proces poate să apară jitter-ul.

Pentru auditor, jitter-ul se manifestă prin scăderea clarității, prin reducerea detaliului sonor și, la valori mari ale jitter-ului, prin zgomot parazit și o senzație de „mînjire” a sunetului original. Problema este că plăcile de sunet consumer, inclusiv onboard, mai ales cele mai vechi, fie ele chiar și Sound Blaster-e Audigy sau X-Fi, nu au generatoare de tact foarte precise, de înaltă clasă, ci doar unele care își fac foarte bine treaba ca pentru publicul larg. Însă voi, cei care citiți aceste rînduri, din fericire și nefericire, nu sînteți un public larg. Așa că, pentru voi, este semnificativă informația că toate DAC-urile Hi-Fi din ziua de azi au o secțiune de „clock recovery”, imediat după intrarea audio digitală, în care semnalul primit de la o sursă cu ceas mai puțin stabil este „curățat” de jitter, fiind resincronizat cu generatorul de tact intern al DAC-ului, care este de clasă Hi-Fi, adică muuuult superior generatorului de tact de pe o placă de sunet consumer, poate onboard, eventual retro.

Uite așa se face – și am auzit-o cu urechile mele – că poți asculta o astfel de placă de sunet veche, în jocuri cu accelerare EAX și audio 3D, la o calitate de care nu ai avut parte niciodată. Iar experiența este extraordinară.

De aceea, așteptați-vă să revin cu articole despre jocuri și Hi-Fi, cu speranța că voi putea prezenta măcar soluțiile cele mai accesibile ca preț, pentru a-mi susține convingerea că noi, jucătorii, merităm un sunet mult mai bun decît cel pe care ni-l oferă firmele consacrate de produse „de gaming”, și pentru care sunet trebuie, mai degrabă, să ne îndreptăm așteptările către producătorii din domeniul Hi-Fi.