Aseară, la beție, Confucius mi-a spus printre sughițuri, fără să-l fi întrebat nimeni nimic, „Ciolane, secretul fericirii e să nu vrei să fii fericit”.

„Bă, da’ la modul serios, nu să plictisești oamenii că nu vrei fericire în timp ce o tot pîndești cu coada ochiului și te întrebi de ce cristalu’ mă-sii nu mai vine.

Ascultă-mă, băiete, atunci cînd prinzi fericirea că se uită la tine, trebuie să-i zici de ce te uiți la mine, fă fericire, ia mai du-te-n mumă-ta la alții. Rîzi la altă masă, auzi?

Dacă insistă, fă-te că-i dai una, iar cînd fericirea închide ochii din reflex, ascunde-te după un bolovan.

Sau fugi, dar ție nu cred că-ți va ieși treaba asta, hăhă.”

Confucius, l-am întrebat și eu, tot printre sughițuri, ai dreptate în tot ceea ce zici, dar ce te faci cînd dai de o fericire mai îndrăzneață, care se ține ca scaietele de tine și nu închide ochii cînd ridici mîna la ea?

Ba se mai și răstește la tine că ați făcut armata împreună.

Confucius spune „întreabă-l pe Lao Zi, eu mă duc pînă la budă, ai o mască?”.

I-am dat masca mea, i-am spus Confucius acoperă și nasul nu fi cocalar și mi-am îndreptat atenția spre Lao Zi, care se uita îngrijorat la trei jandarmi.

„Nu știu man”, a grăit Lao Zi fără să-și ia privirea de pe jandarmi. „Ia-o acasă și dă-i mîncare de fericire de trei ori pe zi.”

Confucius, care nu știu cum a simțit că sfatul lui Lao Zi e incomplet, s-a oprit brusc în ușă.

Și-a dat masca jos, ca să-i pot citi pe buze, că era gălăgie în cîrciumă:

„Învaț-o să facă la litieră, altfel ți se pișă pe covoare.”