În fiecare dimineață, înainte să se așeze la laptop, Pălin Duldan aștepta înfrigurat să fie cuprins de nebunia creativă. Se uita în stînga, se uita în dreapta, bătea darabana cu degetele pe birou și, ocazional, cînd era sigur că nu îl privește nimeni, închidea ochii și mima foarte convingător neatenția încercînd astfel să ademenească nebunia.
Nebunia, în schimb, avea lucruri mai bune de făcut decît să binecuvînteze un biet poet cu darurile ei.
Sătul să aștepte, Pălin Duldan comuta, oftînd, pe tastatura românească, și mai scria cîteva rînduri, ca să mai treacă timpul. Așa a publicat trei volume pe care critica le-a lăudat, dar cam cu jumătate de gură și parcă mai mult din politețe.
Cel mai tare îl enervau nebunii care stăteau la balamuc așa, degeaba, într-un colț, și își iroseau nebunia prevestind nenorociri și secetă, prăsind molii sau bălăcărind autoritățile.
Cînd n-avea inspirație, urca dealul, inventa o mătușă depresivă și se insinua în clădirea verde a ospiciului unde se răstea la pacienți.
De ce, îi întreba Pălin, în loc să creați, voi prevestiți nenorociri și secetă, prăsiți molii și bălăcăriți autoritățile? Plictisitorilor! Să vă fie rușine, domnilor nebuni, că vă bateți joc de nebunie și îi stricați bunul renume. Uitați, această clădire verde ar fi putut deveni un templu al creației, dar voi, cu lipsa voastră de respect pentru nebunie, ați transformat-o în balamuc. Nerușinaților!
Cum inspirația îl părăsea frecvent, Pălin Duldan deschidea din ce în ce mai rar laptopul, urca din ce în ce mai des dealul și se răstea din ce în ce mai tare la pacienți. Pînă într-o zi cînd ghinionul, atras de certurile cu pacienții, a făcut ca Pălin să strige la un domn amabil care își risipea nebunia creativă vorbind cu pacienții cei plictisitori și notînd lucruri care sigur nu erau versuri într-un carnețel.
Domnul amabil l-a ascultat cu răbdare pe Pălin, a scris ceva care sigur nu era un vers în carnețelul său, și l-a închis într-o cameră unde nebunia creativă îl aștepta cu un zîmbet zeflemitor.
Aici erai, ticăloaso, a mai apucat Pălin să exclame înainte să înșface nebunia cu ambele mîini și s-o trîntească violent în pat.
Nouă luni mai tîrziu, Pălin Duldan a primit un bilet de externare cu o caligrafie impecabilă, iar critica a primit paisprezece volume despre care n-a zis nimic, nici măcar cu jumătate de gură.
Dezamăgit de lipsa de respect a criticii pentru nebunia creativă, domnul Duldan s-a dedat muncii de birou, unde așteaptă și acum să fie cuprins de nebunia productivă.