Dacii, popor pașnic, nu aveau un cuvînt pentru invazie. De aceea, de cîte ori viezurii îi invadau locuința, atrași de resturile de mămăligă de mei pe care muierea lui nu se învrednicea să le arunce ca toate nevestele dace la groapa amenajată special la un kilometru de sat, sau să le dea la berze, Gerula nu avea cum să explice vecinilor că iarăși se confruntă cu o invazie de viezuri. Tot ce putea face era să se plimbe seara cu capul descoperit pe străzi și să-i înjure de mînz pe vecinii care îl întrebau pentru a suta oară de ce e supărat.

De parcă Zamolxe nu i-ar fi dat îndeajuns necaz cu viezurii, într-una dintre preumblările lui nocturne, Gerula a scuipat un cărturar roman care culegea folclor prin zonă și se îndrepta către cîrciumă, unde auzise el că vine folclorul să se adape. Romanul, asupra căruia zeii revărsaseră toate harurile mai puțin cel al invaziei, l-a scuipat înapoi și a luat-o la fugă. Cînd a considerat că a pus o distanță apreciabilă între el și tarabostesul supărat, cărturarul s-a oprit să-și recapete suflul exact cît îi trebuia să strige “mvistvle” în direcția dacului supărat care se aplecase deja să culeagă o piatră mai măricică din drum. Ghinionul lui Gerula a fost că o cireadă de folclori, care se îndrepta agale către adăpătoare, a preluat din zbor sudalma aruncată la furie de roman. Cunoscînd apucăturile folclorului, Gerula și-a dat seama că, în mai puțin de o zi, popularitatea lui va atinge un minim istoric și, cuprins de turbare, s-a năpustit asupra cirezii. În timp ce se tăvălea prin praf cu un exemplar solid de folclor, restul cirezii s-a speriat și s-a refugiat în cîrciumă, unde toată noaptea s-au depănat povești despre Gerula Mvistv’.

Două zile mai tîrziu, curtea lui Gerula era plină de turiști din șapte sate veniți să-l vadă pe Mvistv și să îl întrebe ironic de ce e supărat.

Necazul lui Gerula cu viezurii ar fi rămas un secret pe care tarabostesul l-ar fi dus cu el în mormînt. Moment care se apropia cu pași repezi, căci porecla primită pe nedrept îi atîrna de gît ca o piatră de moară, ba nici berzele nu-și mai făceau cuib lîngă casa lui, de parcă ar fi priceput și ele că aia nu e casă de om, e casă de Mvist. Și lîngă casa Mvistvlui nici barza nu crește. Nemaiavînd berze care să consume resturile de mămăligă, invaziile viezurilor s-au înmulțit și, drept urmare, supărările nespuse ale lui Gerula s-au îndesit și ele. Ba mai mult, viezurii nu se mai mulțumeau cu cojile de mămăligă și începuseră să dea iama și în rezervele de miere ale dacului cel preaîncercat.

Salvarea, însă, vine de unde nici nu te aștepți. Un ciocănit puternic în ușă l-a scos pe Gerula dintr-o plăcută visare în care el umbla pe stradă cu o cușmă nouă și povestea rîzînd vecinilor că l-au invadat viezurii și că viezurele nu invadează pe oricine, ci trage la belșug. Crezînd că iarăși aruncă vreun copil cu pietre în casa lui, căci nimeni nu-i mai bătuse la ușă să schimbe o vorbă sau să-i ceară niște miere, Gerula a înșfăcat melesteul de pe vatră, singura amintire de la nevasta care îl părăsise pentru un alt tarabostes care avea și casă de om și berze, și a deschis violent ușa roasă de viezurii care nu mai găsiseră de niciunele în beci.

“AMFORE AVEM NU DA!”

Gerula a înghețat cu melesteul ridicat deasupra capului. Nu că ar fi avut cine știe ce reflexe, dar tarabostesul de cîte ori gîndea, îngheța. Iar acum, în capul lui Gerula se înfiripa un plan. Va cumpăra o amforă solidă, cu capac etanș, de la negustorul grec care tremura în fața lui, își va adăposti în ea ultimele patru măsuri de miere și, înainte să se spînzure, își va bate joc de viezurii care își vor zdreli gingiile și își vor toci ghearele încercînd să ajungă la neprețuitul aliment. Atîta bucurie să aibă și el.

“… amfore … avem”

Mîna care ținea melesteul a coborît încetișor la o distanță sigură de capul grecului speriat. Fără să spună vreun cuvînt, Gerula a îndreptat spre ușă melesteul încă murdar de mămăligă uscată, gest interpretat de negustor ca o invitație la negocieri.

Totul mergea bine pentru negustor pînă cînd, întrebat dacă amforele sunt de producție proprie, grecul a început să-i explice sfătos, cum sunt grecii, că le-a cumpărat de la un olar și a mai adăugat el puțin la preț ca să aibă cu ce să-și hrănească sclavul care i-a tras căruciorul cu amfore pînă în inima Daci…

Gerula a înghețat.

O jumătate de oră mai tîrziu, amfora ieșea în zbor pe geam, grecul ieșea în fugă pe ușă, iar casa lui Gerula era zguduită de cele mai înspăimîntătoare urlete de bucurie care s-au auzit în Dacia de cînd Burebista a întemeiat primul stat dac din istorie.

Auzind că se întîmplă ceva necurat în ograda Mvistvlui, sătenii daci au ieșit în grabă din case și s-au strîns în fața casei lui Gerula, convinși de zbieretele-i neomenești că a sosit momentul să-l alunge cu pietre din sat.

Căci cu omul Mvist te mai poți înțelege cumva, da cu cel nebun ba.

În timp ce sătenii se sfătuiau care să arunce primul cu bolovanul în singura fereastră întreagă, ușa a zburat din balamale, vreo cincizeci de viezuri disperați au năvălit afară din casă și s-au făcut nevăzuți printre picioarele mulțimii nedumerite, iar în prag a apărut Gerula.

Deși era doar în izmene, iar cușma murdară și plină de păr de viezure nu-i acoperea nici măcar o treime din urechi, cum cerea obiceiul, în acel moment Gerula era mai impunător decît însuși Decebal, împăratul tuturor dacilor.

Mulțimea a înțeles că din prag nu-i mai privea Mvistv, ci însăși Supărarea lui Gerula.

“BĂĂĂ! AM ADAOS DE VIEZURI, ‘TU-I ZAMOLXEUL MĂ-SII, AVEȚI CAREVA NIȘTE OTRAVĂ???”