fața întîia a discului:

fața a doua a discului:

Îmi amintesc perfect momentul în care mama a venit acasă de la serviciu, aducînd cu ea un disc care avea să-mi schimbe viața. Vedeți voi, mama a fost laborantă la ceea ce pe vremea aia (aveam 12 ani, deci era în 1982) se numea Inspectoratul Județean pentru Calitatea Semințelor. Ori, această instituție era, și este încă, amplasată pe o stradă aflată un pic mai sus de ceea ce se numea pe atunci Magazinul Universal, iar acum se numește Magazinul Star – dar toți îi zicem scurt Universal și atît. La penultimul sau ultimul etaj al acestui magazin (nu îmi mai amintesc exact) se afla un raion de muzică, unde erau puse în vînzare discuri de vinil, casete cu bandă magnetică și instrumente muzicale. Cam o dată pe lună, aici „se băga” marfă nouă de import, în mare parte discuri provenite de la casele de editură muzicală din țările fostului bloc comunist – URSS, Cehia, Polonia, Bulgaria și Ungaria. Nu întotdeauna era știută ziua lunii în care se întîmpla asta, așa că eu am rugat-o pe mama să treacă pe la acel raion cît mai des, la ieșirea de la serviciu. Discurile de import nu erau multe, dar erau foarte dorite, așa că nu a stricat nici faptul că mama s-a „împrietenit” cu cîte o vînzătoare, două, de la acel raion, cărora le mai dădea diverse atenții – o floare, o cafea, știți voi, protocol.

Și, uite-așa, într-una din zilele în care mă așteptam ca mama să aducă ceva „material discografic” proaspăt, acest lucru s-a și întîmplat. Numai că materialul era mult mai proaspăt decît ne-am fi așteptat, tata și cu mine – am uitat să vă spun că și tatăl meu stătea cu urechea ciulită către ușa de la intrarea în casă, în acele zile în care bănuiam că s-a băgat marfă „la discuri” la Universal. Cînd mama a intrat în hol, eu eram deja acolo, și abia ce am distins forma pătrată familiară a unui pachet, că l-am și înhățat, scoțînd din el discul cel nou, despre care am văzut că era într-adevăr proaspăt, nu doar ca dată a achiziției, ci și din perspectiva temporală a apariției piesei muzicale pe care o purta pe obrazul său de vinil ridat spiralat (sorry, nu m-am putut abține) – premiera muzicii cu pricina avusese loc în 1913.

Coperta frontală a discului era deosebită, cu un design neobișnuit pentru acele vremuri. A fost primul meu contact cu pictura lui Kandinsky, iar de atunci i-am rămas admirator. Deasupra picturii, numele compozitorului îmi spunea ceva, poate nu foarte mult, deși suficient. Profesoara noastră de desen, doamna Ferencz, obișnuia să ne pună discuri cu muzică simfonică în timpul orelor dînsei – un obicei excepțional, păcat că a fost singurul profesor despre care am auzit că face asta. Îi datorez enorm doamnei profesoare Ferencz, de la care am învățat foarte, foarte mult, în tot ceea ce privește arta și simțirea.

Ei bine, între discurile auzite la ora doamnei Ferencz a fost unul care avea pe o parte „Pinii din Roma” a lui Respighi, iar pe cealaltă „Pasărea de foc” a lui Stravinsky. Ambele lucrări au avut un impact major asupra mea, dar Stravinsky mi-a deșteptat enorm interesul. Era mult, mult mai plin cu de toate cele bune decît orice auzisem pînă atunci – nu știu cum să descriu mai exact ceea ce am simțit la vremea aceea.

Numai că la noi în casă dominanta audițiilor era stabilită de gustul tatei, pentru care Rachmaninov era deja un modern avîntat, iar Skriabin un mesager din partea cuantică a muzicii. Să zicem că, deși mi se cumpărau muzici mai noi decît Haydn sau Mozart, le ascultam mai degrabă singur – deși tata se băga și la un Berlioz sau un Ceaikovski, compozitori pentru care făcuse o neobișnuită pasiune. Dar de la Wagner spre încoace eram de unul singur, solitar explorator împătimit (iar nu m-am putut abține 🙂 ).

Însă nimic din tot ceea ce știusem sau bănuisem pînă atunci nu avea să mai rămînă în picioare după prima audiție a discului cel nou cu Stravinsky adus de mama. Întreaga mea ființă și tot ceea ce simțeam și înțelegeam prin creație, a fost dărîmat scurt, iar construcția febrilă a unei noi fundații a început imediat, în timpul acelei prime audiții a „Sărbătorii primăverii” a lui Stravinsky. La asta și-a adus aportul masiv și pictura lui Kandinsky de pe coperta discului, la care m-am uitat cu ochi mari în tot timpul audiției.

Ani mai tîrziu, aveam să înțeleg faptul că Stravinsky a inventat într-o doară întreg genul muzical al metalului greu, căruia i-a dedicat un oarecare număr de măsuri în „Sărbătoare”. Nu a insistat, însă, pentru că nu-i stătea în fire.

Bineînțeles că, cu vremea, am ajuns să cunosc și să iubesc întreaga operă a lui Stravinsky, dar prima iubire nu se uită niciodată – așa că am căpătat o mică obsesie nevinovată pentru „Sărbătoarea primăverii”, după cum se vede în galeria de imagini.

Audiție plăcută și Crăciun fericit!

Nu cred că există o muzică mai potrivită pentru finalul de an 2020. 🙂