left click Ghinea

mai ales despre jocuri

 

Acesta este singurul meu text „literar”. În cea mai mare parte a lui este scris la vîrsta de 17 ani, în anul 1988. Apoi am adăugat paragraful final, în urma întîlnirii cu un foarte cunoscut jurnalist, pe care o voi evoca în articolul ce va descrie vremea și oamenii de atunci.
Cîțiva ani mai tîrziu am schimbat, totuși, ceva în el – este lesne de observat ce nu putea scrie liceanul de 17 ani.

 

Descuie ușa dulapului și luă o cutie de pe raftul de sus. O așeză pe catedră și o deschise. Scoase dinăuntru un dispozitiv pe care îl puse cu grijă lîngă cutie, căutînd ca marginile aparatului și ale catedrei să fie paralele. Îi plăcea ordinea, e drept însă că o alesese în tinerețe ca unică alternativă a nedoritei dezordini. Aruncă apoi o privire scrutătoare elevilor aflați în laborator. Imediat hlizelile și rîsetele înfundate din ultimele bănci încetară.

Mulțumit de liniștea obținută profesorul continuă pregătirea experimentului. Luă dintr-un sertar al catedrei cîteva fire și făcu legăturile necesare, conectînd dispozitivul la rețeaua laboratorului. Apoi se ridică de pe scaun și făcu cîțiva pași pînă la panoul de comandă a alimentării cu curent electric. Apăsă cîteva butoane și trase de o manetă; acele indicatoarelor de intensitate și tensiune tresăriră. Se întoarse la catedră și se așeză pe scaun, nu înainte ca, sub puterea unei obișnuințe căpătate în atîția și atîția ani, să scruteze fețele, cele mai multe concentrate, ale elevilor. Zîmbi mulțumit și începu să explice experimentul ce avea să fie făcut.

– Aparatul pe care îl vedeți în fața mea este un dispozitiv experimental pentru verificarea regulii lui Lenz cu privire la sensul curentului indus. Puteți observa că este alcătuit dintr-un inel de aluminiu suspendat la capătul miezului de fier al unei bobine. În momentul în care voi apăsa pe întrerupător inelul va fi respins de bobină, iar cînd voi apăsa din nou pe întrerupător inelul va fi atras de bobină. Cauza acestui fenomen o vom aprofunda teoretic după efectuarea experimentului. Acum, fiți atenți!

Apăsă liniștit întrerupătorul. Bobina atrase inelul. Apăsă întrerupătorul. Bobina respinse inelul. „Nu-i nimic, cine știe, poate am inversat niște fire, ceva trebuie să fie” își spuse și începu să verifice montajul, căutînd motivul nereușitei experimentului. Totul era în regulă, nu părea să fi făcut o greșeală. Transpirația începu să curgă pe el, întotdeauna cînd se simțea încurcat transpira. Ilaritatea înăbușită pe care o simți în sală îl făcu să se întoarcă spre elevi, pe fețele cărora inevitabil apăruseră zîmbete. Încurcat, abia ascunzîndu-și uimirea și un sentiment nejustificat de rușine, li se adresă nesigur.

– Cred că s-a defectat dispozitivul…, se poticni și apoi își continuă explicația încercînd să o facă mai plauzibilă, …materialul didactic pe care l-am folosit este din seturile mai vechi… Nu-i nimic, vom relua altădată experimentul. Acum vom continua cu partea teoretică a lecției noastre.

Se opri nemulțumit. Sperase că el însuși va crede, pentru elevi era suficient, dar știa bine că aparatul era nou, iar tot montajul fusese făcut fără greșeală.

Luă o bucată de cretă și începu să scrie, repetînd și justificînd cu glas tare etapele demonstrației înșirate ordonat pe tablă. Nu se gîndea însă la lecția pe care, pentru prima oară în viața lui, o preda mecanic. Nu se gîndea la nimic, aștepta doar să treacă timpul, pentru atenuarea unei oarecare senzații de disconfort.

Clopoțelul sună, iar clinchetul lui i se păru a veni de undeva, de foarte departe. Ora se terminase. După ce îl salutară, elevii începură să iasă, rîzînd și înghiontindu-se. Le răspunse la salut, fără a putea scăpa de senzația că îl privesc oarecum ironic. Dar, poate că doar i se părea.

Plecă spre casă pe jos, deși stătea destul de departe de liceu. Merse cîteva minute pînă își dădu seama că trebuie, nu poate evita să se gîndească la întîmplarea stresantă a zilei, experimentul. Oftă. Privi în gol, fără a vedea vitrinele magazinelor pe lîngă care trecea cu pas măsurat; mina lui preocupată și gînditoare îi făcea pe trecători să-l ocolească din reflex.

Se simțea secătuit. Parcă nu mai avea resurse, acele resurse care îi dăduseră putere cîndva, în tinerețe.

 

*

Te trezești dimineața și te întrebi dacă e dimineață. N-ai cum să știi, e prea obositor să deschizi ochii, apoi să te întorci cu fața de la perete și să privești ceasul de pe masă. Vrei să urinezi, dar fără să te ridici din pat; e atît de greu – strîngi din sfinctere și mai bagi o porție de somn.

Deschizi ochii, sari din pat și tinzi să o tai spre WC-uri. Odată ajuns la verticală ești năucit de o durere de cap subit pornită din ceafă, trecută pe urmă prin ambele emisfere cerebrale ca o minge de ping-pong respinsă de doi pereți care nu vor să aibă de-a face cu ea, iar apoi poposită, gunoi netrebnic, în spatele ochiului stîng, care protestează, și alături de el – în frondă – și cel drept, prin întunecarea completă a vederii. Te oprești bălăngănindu-te, tragi aer în piept cu vagi tente de respirație adîncă și pornești curajos. Zidul negru s-a ridicat de pe ochi și-ți arată cu o satisfacție răutăcioasă că realitatea înconjurătoare nu e sensibil mai bună decît prezența lui cvasiliniștitoare.

Nu trebuie să-ți reții înjurăturile. Nu-ți mai vine să înjuri pentru că te-ai obișnuit de mult cu priveliștea camerei de cămin studențesc în care atît de des te trezești mahmur, împreună cu alți doi nefericiți ai „dimineții de după”.

– Bă, umple sticla aia cu apă și ad-o! se ițește o voce dintre două cearcăne.

– Ce, ornament, ai prins glas? Mai e vreo țigară? răspunzi celui din patul alăturat.

– Vezi că au băieții de la 68, la ei a rămas ultimul pachet.

Te duci cătinel spre masa de lîngă fereastră, ocolești mormane de chiștocuri, de țigări fumate pe jumătate, te împiedici de sticle goale sau în care a mai rămas un strat de lichid de culoare incertă (pe sticlele care mai au ceva pe fund ai o ură grozavă, te uiți la ele și ți se întoarce stomacul pe dos la gîndul că ai mai putea vreodată să bei) și ajungi la masă. Iei „sticla de apă” de pe masă și dai să ieși din cameră. Un moment! Te oprești surprins admirînd pata mare de borală de pe podea. Privirea urcă la cel din patul de deasupra ta, izvorul contorsionat din care, tîrziu în noapte, a izbucnit o cascadă ce numai printr-un mare noroc nu a udat pe cel din patul de jos, adică pe tine. Te miri. De obicei cel de sus borăște cu ceremonial. Adică deschide larg geamul camerei cînd simte că „îi vine”, scoate capul pe fereastră și urlă de la înălțimea etajului doi al căminului studențesc:

– Domnilor, domnilor, o pizza pentru poporul român!

Micile creaturi ale nopții înregistrează un plescăit sec, după care pornesc cu toatele să se înfrupte din ospățul disipat printre fire de iarbă. E darnic cel de sus cu toată Firea. Îi mulțumești la rîndul tău că nu te-a botezat a doua oară cu regurgitări spurcate și pornești spre WC-uri.

Ajuns în coridor pășești atent, să nu calci în cioburile sticlelor sparte peste noapte sau să nu aluneci pe borala altuia care nu a mai ajuns în timp util la buda deasupra căreia te ușurezi acum cu satisfacție. Pe coloană, din prostată, apoi prin noada curului îți urcă un fior plăcut ca o apă minerală rece și plină de dioxid de carbon coborînd pe gît într-o zi extrem de călduroasă. Ai un frison lejer. Termini de urinat, te duci și iei apă în sticlă. Pui sticla la gură și nu te mai oprești. Te oprești și rîgîi. „La mulți ani!” strigă unul care face duș. „Mulțam fain!” îi răspunzi. Umpli din nou sticla și te întorci la sinistrați. De țigări ai uitat.

Contorsionatul din patul de sus s-a trezit și întinde o mînă gălbejită după sticlă. Nu i-o dai c-o scapă. Aștepți să bea celălalt din ea, și cînd e pe trei sferturi goală i-o pasezi, gîndindu-te că, în fond, o nouă cascadă, de data asta cu apă, ar mai putea să curețe din mizeria de pe podea.

Deschizi larg fereastra și te așezi în pat. De acolo de unde stai se văd doar acoperișuri, un umăr de colină acoperit cu vile, cîțiva copaci și cerul. Albastru și însorit. Ești fericit, e o zi frumoasă iar beția ți-a curățat memoria de toate jegurile. Odată ai zis colegilor de cameră că stînd așa, privind în sus prin geamul deschis, te simți ca la sanatoriu, într-o stațiune curată și liniștitoare, unde nimeni nu-ți cere nimic altceva decît să te odihnești. Ce senzație binecuvîntată!

Te duci să te dregi cu o bere, dacă ai bani și cu o ciorbă de burtă, dup-aia te întorci, mai tragi un somn și seara o iei de la capăt. Vin X sau Y cu bani sau cu sticle pline de mai știu eu ce, ori se pune mînă de la mînă și se adună de o nouă prăpădenie. Discuțiile deștepte, poantele, situațiile distractive se țin lanț – prietenii și colegii în general nu sînt proști iar de proști se rîde. Mîncare ce dă Domnul, că banii mai toți pe alcool se duc. În rest, mai o fătucă, mai o lăbuță, e mulțumit și ăla micu’, de acolo, dintre picioare. De învățat, în sesiune, noaptea. Există însă și momente în care, citind o carte, discutînd cu un prieten dotat sau doar gîndind de unul singur îți satisfaci predispoziția naturală pentru ideea nouă, diferită de a celorlalți, ideea care îți dă senzația de pas înainte – pasul care te scoate din front. Astfel de ocazii sînt cele care te împing, cumva, de la spate, spre a deveni omul care poate afirma doar parțial ironic:
„Am avut mereu tendința de a-mi păstra distinctă o parte a personalității, cea legată de gîndire. Mi-a plăcut să gîndesc singur, să nu fiu ajutat și în general am fost iritat de ideea de a urma îndrumări. Poate de aceea am tins întotdeauna să dezvolt un sistem de gîndire care să mă diferențieze cît mai mult sub aspect intelectual de cei din jur și să-mi permită să evoluez liber într-un context cît mai larg de idei. În acest fel, din adolescență și pînă la terminarea facultății am adăugat gîndind, cărămidă cu cărămidă, la edificiul unei periculoase revelații.”

 

*

A terminat facultatea. Nu și-a putut găsi de lucru în cercetare sau la vreo firmă care să aibă nevoie de un fizician. Nu a fost suficient de serios, nu muncise destul. Mereu a așteptat un pistol de start, „las’ că e timp”, pentru a porni în munca necesară punerii în valoare a talentelor lui native. Iar acum era prea tîrziu, modul său de viață dezordonat și suprasolicitant își făcea efectul, nu se simțea în stare de mai mult, viața își va urma cursul firesc și nedorit. Și-a găsit un post la un liceu obscur, undeva în provincie. Iar dacă pînă atunci își privise viitorul cu încredere, acum își dădea perfect seama că pînă la o anumită vîrstă energia provine din rezerva de speranță (viitorul e departe, nebulos și plin de ocazii favorabile), iar cînd pierzi speranța, și energia se duce dracului.

Pentru el a început cea mai dificilă perioadă a vieții, de izolare, de alunecare, de oboseală, de refuz al comunicării. Stătea în casă sau se plimba hai-hui prin oraș, gîndind aceleași și aceleași lucruri, rumegînd mereu aceleași nemulțumiri și frustrări. Tot mai jos, tot mai slab, tot mai lipsit de voința de a trăi și de a depune o activitate de orice fel. Mereu cu senzația de „nimeni” murmurînd prin subsoluri de conștient – nu va fi niciodată ceea ce crezuse că va deveni.

Pînă la urmă trecuse peste această fază. Nu știa de unde a luat resursele necesare propriei revitalizări și integrări în rîndul celorlalți oameni. Știa doar că acest efort îl secătuise, îl epuizase pentru mulți ani, transformîndu-l într-un om liniștit. Un om benign. Din rămășițele de putere care i-au rămas a reușit să ajungă un profesor foarte bun. Nimic mai mult. Poate tocmai ceea ce își spunea că va ajunge, atunci cînd credea că sigur se va tîmpi, din an în an, și va deveni un automat plin de lehamite de sine. Va fi exact, plus lehamitea, unul dintre oamenii pe care pînă atunci îi disprețuise – sînt proști, sînt mulți, berica, televizorul, fotbalul, n-au umor, au familie, sînt mărginiți, previzibili, uniformi, răi – iar el nu avea niciun as în mînecă, absolut nimic care să stabilească clar diferența dintre el și ceilalți. Avea doar niște aburi de idei, destul de originale, își spunea, idei apărute în perioada facultății ca simple jocuri ale gîndirii, și cărora începu să le acorde atenție, pășind treptat prin teritoriul minat cu obsesii al depresiei psihice.

Acum își dădea seama de ce și-a amintit de tinerețe.

Printre ipotezele absurde („erau, oare, cu adevărat absurde?” gîndea acum) care îi trecuseră prin minte în perioada de dezechilibru ce urmase decepției venirii lui în acest oraș era și una ciudată, dar care avea un punct de tangență cu rezultatul experimentului din acea zi. Nu era o idee conturată, clară. Era numai o nebuloasă de păreri și senzații ce își aveau motivația în caracterul aproape maladiv al meditațiilor lui din acea vreme. Acum, însă, ideea i se preciza în minte, căpăta consistență.

Atunci, demult, crezuse că, de la începuturile omenirii și pînă acum, cunoașterea mersese pe o singură cale, ce nu permitea alternativă, considerase rațional un singur mod de a privi procese și fenomene. Civilizația umană observase Universul într-un punct, dar, din cauza logicii convenționale și profund subiective pe care o folosise și pe care o crezuse infailibilă, a avut impresia unei imagini deschise, de ansamblu, asupra necunoscutului înconjurător. Mai mult, omenirea nu descoperise legi, ci le crease pentru a simplifica necunoscutul și în final ajunsese să fie stăpînită de ele.

Din acel moment profesorul mai avea puțin pînă la revelație… Existau lucruri simple, fundamentale, ce nu fuseseră descoperite, da, era ceva banal, oricine are habar de știință îți poate spune asta, dar el în tinerețe intuise și văzuse mai departe. Intuise că printre legile necunoscute ale Universului s-ar putea afla și niște așa-zise antilegi, adică niște legi bazate în mare pe negarea adevărului demonstrat prin întreaga știință și logică a omenirii, de-a lungul timpului. Iar mintea lui mersese chiar și mai departe și pusese întrebarea inevitabil născută din această împărțire mult prea barbară între legi și antilegi, ce îi părea lipsită de subtilitate și pătrunzime: dar ce există între o lege și negația ei absolută? Sau, și mai general spus: ce există între o afirmație și opusul ei? Singura formulare pe care a putut-o considera drept răspuns la vremea aceea a fost una criptică, al cărei înțeles deplin i-a scăpat atunci, și îi scăpa și acum: între o afirmație și opusul ei există naturi diferite ale afirmației. Între o lege a Universului dovedită științific și antilegea corespunzătoare există fără de sfîrșit naturi diferite ale acelei legi. Iar existența tuturor acestora este posibilă, potențială, dar devine realitate în momentul în care ceva, individ sau o întreagă civilizație le creează avînd iluzia că le descoperă și le transformă în convingeri dacă ele sînt structurabile în convenția unei logici ce poate genera reprezentări convenabile ale realității înconjurătoare.

Brusc zîmbi. Își amintise de o glumă pe care o făcuse un coleg de-al său din facultate, într-un autobuz. Respectivul stătea cu mîna în aer în așa fel încît să pară că se ține de o bară de sprijin. Chiar îi spusese mucalit că el se ține de o bară invizibilă din autobuz. Dar cînd șoferul acestuia frînase brusc, colegul a căzut. S-a ridicat și, observînd zîmbete pe fețele celor din jur, a spus cu un ton foarte serios că el s-a ținut de o bară, aceasta exista, dar s-a rupt cînd șoferul a frînat. Aerul irezistibil (era pilit) cu care lansase ultima replică i-a făcut pe toți să rîdă ca de o glumă foarte reușită.

Își dădea seama că replica aceea fusese mai mult decît o glumă. Întreaga întîmplare descria perfect modelul uman de asimilare a necunoscutului, model caracterizat strict, fie de atitudinea glumețului, fie numai de cea a privitorilor. Și nu era numai cazul unui om, al unei singure persoane, ci al întregii civilizații, devenită prizoniera unui singur adevăr, a unei singure convingeri, a unei singure legi. Singura cale pentru o lume de a evolua este de a stăpîni cît mai multe adevăruri și „antiadevăruri”, precum și naturile lor intermediare, și de a putea crede cu convingere, la nevoie, cînd într-una, cînd într-alta, ba chiar în toate simultan, realizînd astfel o transformare totală, trecînd de la un mod de a privi fenomene și procese la un altul, complet diferit, poate chiar opus, avînd astfel o extraordinară mobilitate și nenumărate variante de ales în fața anumitor probleme. Cei ce ar reuși o asemenea performanță ar trebui să creadă cu putere în acest drum pe care au pornit și să disprețuiască barierele. O astfel de civilizație ar friza absurdul, dar nu ar mai fi posedată de cunoștințele pe care le acumulează, ci le-ar stăpîni și manipula după dorință.

Poate că întîmplarea din acea oră de fizică era o posibilitate, o șansă de a privi nu înainte, nici în urmă, ci lîngă el, la ceva cu care umanitatea coexistase dintotdeauna, dar pe care n-a putut sau n-a vrut să-l descopere.

Deodată îl cuprinse revolta. Atunci, demult, i-o demonstra experimentul de azi, el avusese dreptate. De ce renunțase atîția ani la aceste idei, de ce făcuse efortul de a se schimba și a reveni la normal? Normal?…

De ce luase culoarea mediului înconjurător, de ce se îndobitocise și se transformase într-un om șters, un om benign?

Iar revolta de care se simțea cuprins îi dădea putere, îndoiala i se transforma în convingere, era sigur că imposibilul rezultat al experimentului era o posibilitate. Îi venea să strige, să urle către cei din jur și către toată Lumea: „De ce să nu cred în ceea ce voi considerați aberație? De ce sînteți orbi și nu vedeți că lumea noastră nu e cea pe care v-o imaginați atît de sărac și pe care o cercetați atît de limitat, e mai mare, mai ciudată și mai complexă, dar ascultați-mă, e cea în care mai aveți o șansă! E cea în care mai am o șansă să fiu eu, să fiu altul, să fiu poate… Experimentul de azi este o poartă!…”.

Se simțea tensionat dar, ciudat, parcă era mai ușor. Trase adînc aer în piept și privi în jur. Însă ochii îi erau încețoșați și parcă nici nu mai auzea bine. Sunetele automobilelor și ale pașilor trecătorilor păreau tot mai slabe. Puse senzația neplăcută pe care o avea pe seama zbuciumului prin care trecuse. Dar și după cîteva minute bune de cînd se mai liniștise starea aceasta persista. Începu să se îngrijoreze. Ceva nu mai era în regulă cu el.

Aproape imediat atenția îi fu atrasă de mîna dreaptă pe care o băgase în buzunarul pantalonilor. Simțea atingerea pielii și a părului de pe picior pe vîrfurile degetelor. Supărat, crezînd că i se rupsese buzunarul, trase afară căptușeala acestuia. O privi cu atenție și spaima de care fu cuprins nu veni de la faptul că nu era ruptă, ci de la revelația îngrozitoare pe care o avu, simțind că buricele degetelor cu care o ținea se atingeau prin ea. Privi pierdut în jur, dar nu mai vedea bine, nu mai auzea bine, nu mai… CEVA se schimbase. Și atunci șocul îi reveni și mai puternic.

Văzuse că pantofii lui aveau talpa înfundată în asfalt, sau mai bine zis intrată inexplicabil în acesta. Nu era cald, era o zi blîndă de început de toamnă, în niciun caz asfaltul nu se putea topi. Tulburat, privi în jur, de data asta cu atenția încordată. Văzu la cîțiva metri de el un cîntar de stradă. Se îndreptă cu pași nesiguri spre el, apucă o fisă din buzunar și, deja avertizat de explicația neclară încă pe care și-o formulase în minte, o strînse cu putere și o introduse în orificiul cîntarului. Nu se miră cînd simți cum buricele degetelor i se atingeau prin monedă, pe care o ținea strîns, pentru a nu o scăpa pe jos. Și nu se miră nici atunci cînd, așezat pe cîntar, văzuse că acesta indică o greutate cu un sfert mai mică decît cea pe care o avusese cu ceva vreme în urmă, cînd se cîntărise ultima oară.

Coborî de pe cîntar și făcu cale întoarsă către liceu.

Știa deja că toate aceste dovezi în sprijinul teoriei pe care și-o formulase mai adineauri, începînd de la rezultatul experimentului și pînă în momentul acela, nu făceau decît să-i întărească convingerea în ea, nu făceau decît să-i deschidă o poartă spre… Și cu cît ar fi devenit mai sigur de ideea stranie în care începuse să creadă în tinerețe și pe care o reluase cu cîteva minute în urmă, cu atît greutatea lui ar fi scăzut tot mai mult, principiul acțiunii și reacțiunii și-ar fi pierdut tot mai mult valabilitatea, principiile conservării energiei ar fi dispărut, puntea dintre el și lumea exterioară s-ar fi subțiat pînă cînd…

Deși era un efort uriaș pentru el încercă să-și stăvilească gîndurile. Era greu, inima îi bătea puternic și neregulat, respirația îi era gîfîită și stomacul părea strîns de o gheară, dar trebuia să o facă, pentru a încetini cît mai mult ciudatul proces prin care trecea. Clătinîndu-se, cu ochii întredeschiși, tremurînd din tot trupul, își continua drumul spre liceu. Știa că numai acolo, dacă ar fi dorit-o, ar mai avea o scăpare.

Intră în cabina portarului. Acesta se ridică respectuos și lăsă deoparte ziarul pe care îl citea.

– Te-aș ruga să-mi dai cheia laboratorului. Vreau să fac puțină ordine pe-acolo, zise profesorul cu un glas pe care îl dorea cît mai normal și mai calm.

– Imediat, dom’ profesor, numa’ puțin să o caut, și portarul începu să scotocească prin sertarele unui dulap.

Profesorul rămase în picioare. Simțea nevoia unui sprijin, era foarte obosit, așa că puse mîna pe peretele de lîngă el. Degetele aproape îi intrară în acesta, iar palma i se scufundă pur și simplu în el. Privindu-le, îi scăpă:

– Uită-te la mîna mea. Nu ți se pare că degetele mi-au intrat prin zid ca prin brînză?

Se opri brusc, dîndu-și seama de imprudență. Se uită îngrijorat la portar. Acesta îi răspunse foarte serios (oare îl credea beat?):

– Nu, dom’ profesor, cum se poate așa ceva? Uitați, am găsit cheia.

Luă cu grijă cheia pe care i-o întindea portarul, fiind atent să o țină bine strînsă în pumn. Chiar dacă gestul era cu totul nefiresc, teama de a scăpa și tot scăpa cheia pe dușumea era întrecută de teroarea posibilității de a nu o mai putea ridica niciodată de acolo.

Urcă cu greu pînă la etajul laboratorului, fără să privească la pantofii care îi pătrundeau aproape cu totul în trepte.

Nu a fost deloc simplu să descuie ușa laboratorului, dar încet, cu răbdare și folosindu-și ambele mîini, reușise să răsucească de două ori cheia în broască.

Privi la catedră, pe care se mai afla încă dispozitivul utilizat la experiment. Apoi închise ochii. Stătea în picioare, lîngă panoul de alimentare.

Acum era sigur că asupra lui acționau legile unei alte cunoașteri, acționau poate antilegile, ori poate naturi alienate ale cine știe căror fragmente de sisteme ce se acumulaseră treptat în el, an după an. Se întrebă cum de nu devenise deja imponderabil, invizibil, cum de nu trecuse complet într-o altă stare?

Răspunsul îi veni dintr-un cotlon de conștient, unde umanul înrădăcinat în el păstrase grăuntele de îndoială care îl salvase deocamdată. Poate nu credea din toată ființa că strania lui teorie este adevărată. Iar dacă nu era adevărată rămînea o singură explicație – nebunia, declanșată după atîția ani de resorturi intime ale personalității lui mutilate. Atunci și-ar putea explica atitudinea portarului. Acesta nu văzuse nimic deosebit și la fel nici cei pe lîngă care trecuse cînd s-a întors la liceu. Ar fi fost imposibil ca măcar unul să nu observe că picioarele îi intrau în asfalt și că prin el, ca printr-un geam fumuriu, puteai distinge obiectele aflate în spatele lui.

Dar pe lîngă nebunie mai exista o explicație, care îi părea mai puțin sigură, care trebuia să-i pară mai puțin sigură dacă ar fi vrut să se salveze. Portarul și trecătorii erau profund ancorați în realul cotidian. Pentru ei o asemenea ciudățenie precum un om translucid era o imposibilitate, ei credeau cu convingere în normalul de zi cu zi. Nu puteau vedea, simți, înțelege și trăi mai mult, chiar dacă așa-zisul „aberant” era în permanență lîngă ei. Nu îl cunoșteau, nu îl bănuiau, nu îl intuiau, nu îl imaginau, deci nu exista.

Doar el a reușit să pătrundă mai departe. Poate din întîmplare, căci nu știa dacă i se păruse că vede bobina atrăgînd inelul, dacă în sinea lui a fost exasperat de repetarea de atîtea ori a experimentului, a tuturor experimentelor, și de faptul că le cunoaștea rezultatul adeverit de tot atîtea ori, ajungînd fără să își dea seama să vrea să vadă bobina atrăgînd dracului odată inelul, numai să nu mai fie respinsă iar și iar, numai să nu mai tot fie respinsă și iar respinsă!

De aici și pînă la tot ce i se întîmplase nu mai fusese decît un pas. Iar el, din cauza lipsei de experiență și a puterii slabe pe care o avea ca individ izolat, făcînd acest pas căzuse în capcană. Dar poate era o greșeală în montaj, poate…

Îi era frică. Da, îi era frică de cunoașterea spre care pășise. Poate că într-adevăr înnebunise, poate nu, dar îi era frică. Simțea că se află pe muchie de cuțit și că mai trebuie doar puțin pentru ca o tăietură să împlinească ireversibilul. „Vreau înapoi!”, și din toată ființa lui începu să dorească normalul, normalul celorlalți, singurul lucru de care era sigur acum și de care nu se temea. Legile cunoașterii în care trăise pînă în ziua aceea trebuia să fie adevărate, dar mai ales UNICE. Numai crezînd din nou cu putere în ele putea să mai scape. Iar el crede, crede, CREDE în adevăr, alte adevăruri nu există, sînt doar o fabulație a minții lui dezechilibrate; convingerea aceasta devenea tot mai puternică sub imperiul spaimei care îl stăpînea.

Se simțea înfrînt. Lacrimile începură să-i curgă, arzîndu-i obrajii uscați de foarte mult timp. Plîngea încet, cu respirația întretăiată. Era zguduit de rușinea renunțării, de neputință. Știa că este o lașitate ceea ce face, dar trebuia să revină la liniștea pe care acum o dorea tot mai mult. Începu să apese butoanele și comutatoarele panoului de alimentare. Deja simțea mai puternic contactul cu acestea, degetele i se afundau mai puțin în ceea ce atingea. Cînd indicatoarele cadranelor arătară valorile dorite se îndreptă spre catedră. Luă cu o mînă nesigură întrerupătorul și apăsă. Bobina respinse inelul. Reușise.

Răsuflă din adîncul plămînilor. Se așeză pe scaun, ascultînd scîrțîitul acestuia cînd se lăsă pe el cu greutatea redevenită normală. Mîinile începură să-i alunece pe lemnul catedrei, pe care acum îl simțea dur.

Un zîmbet îi strîmbă colțul buzelor. Oare ce s-ar fi întîmplat dacă și elevii lui ar fi văzut în imposibilul rezultat al experimentului o posibilitate?

Afară era cald. Apusul roșietic în vară întîrziată îl făcu să-și îndrepte pașii spre parcul orașului. Se plimbă pe alei, cu senzația că în sfîrșit se poate apropia de cei din jurul lui ca de niște egali.

Privi băncile pe care de zeci de ani oameni vîrstnici jucau șah. Se alătură chibiților și se simți bine. Își spuse că ar fi, în sfîrșit, timpul să învețe regulile acestui joc pe care îl ignorase mereu. Poate că își va găsi aici prieteni. Zîmbi. La orizont soarele cobora lin.