În armată am avut una dintre cele mai stranii revelații din viața mea.
Era în toamna lui 1989, și mă aflam în prima lună de instrucție, care, de obicei, era cea mai aspră. Printre altele, nu aveai voie să deții niciun fel de aparat care producea muzică, precum un radio sau un casetofon. Nu aveai voie să asculți muzică, punct. Not so funny pentru cineva ca mine, care toată viața ascultasem muzică aproape permanent. Atunci mi-am dat seama că sînt dependent de audiția muzicală și că, la modul cel mai ciudat, începeam să intru în sevraj. Așa se face că, într-o zi, mi s-a părut că aud muzică. Eram în plin cîmp, la cules de roșii – da, practica agricolă era ceva curent, pe atunci, în armată. De unde se auzea muzica, m-am întrebat, că doar în jur nu se vedea nimic altceva decît agricultură, și atît, nicio casă, niciun autovehicul, nimeni cu vreun aparat radio sau de alt fel. Destul de nedumerit, am întrebat în jur: „bă, voi nu auziți nimic?”. „Nu, ce să auzim?”. „Muzică”, zic. „Care muzică? Unde muzică? Nu am auzit nimic”, mi s-a răspuns. „Hmm…”.

Fenomenul cu pricina s-a repetat, apoi, tot mai des, în săptămînile ce au urmat, iar muzica se auzea, parcă, din ce în ce mai tare. De regulă se întîmpla atunci cînd mintea mea era liberă, cînd nu era concentrată anume, dar făceam ceva care-mi solicita atenția la modul fizic – precum munca cîmpului, sau curățarea armei după instrucție. La început am întrebat în jur dacă se aude ceva muzică, dar răspunsul era negativ întotdeauna. Recunosc, inițial m-am cam speriat. Dar, pînă la urmă, am început să-mi dau seama ce pățeam – halucinam muzică. Iar totul se întîmpla deoarece, pentru prima oară în viața mea, nu mai puteam asculta muzică, și era deja trecut de o lună de cînd o asemenea neobișnuită stare a lucrurilor se instalase în viața mea de meloman pătimaș.
Treaba este că muzica pe care o auzeam nu era cunoscută, nu era muzica cuiva, era o muzică nouă, complet originală. Ceea ce era ceva obișnuit pentru mine. Neobișnuit era doar că o auzeam în afara minții mele, ca din exterior, și nu din-lăuntrul ei, așa cum mi se întîmpla de cînd mă știam. Cumva mai stăpîn pe mine, după ce emisesem o ipoteză satisfăcătoare cu privire la originea halucinațiilor auditive, am împărtășit ciudata mea experiență unui coleg de armată cu care devenisem prieten. Și atunci am aflat, spre imensa mea surpriză, că alți oameni nu aud muzică originală în mintea lor sau în afara ei, ci doar cel mult piese cunoscute și îndrăgite, șlagăre nemuritoare sau protomanelele cu care un camarad din Galați ne rupea de urechi, cîntîndu-le tînguios seara, cînd își amintea paguba lăsării acasă a unei anumite făpturi feminine, pe care intuiția mă îndemna să o denumesc, peste picior de languros, „duduița”.

Abia atunci, în pragul vîrstei de 19 ani, am descoperit faptul că nu este ceva tocmai obișnuit să compui în minte un concert pentru pian, în pat, înainte de a adormi.

Cred că pe la vreo 5 ani am început să-mi cînt în minte propria muzică. Pentru mine a fost ceva absolut normal, cum prindeam un moment în care nu aveam ceva de făcut, iar alții în locul meu s-ar fi plictisit, începeam să-mi cînt „în cap”. La început auzeam vocea mea, sau un singur instrument, ori corp de instrumente, cîntînd la unison. La 11 ani eram deja un hibrid între Beethoven și Liszt (go figure), în timp ce pe la vreo 12 cream poeme simfonice aflate undeva către Wagner și Skriabin, dar cu mici infuzii de Berlioz. Pe stradă, în timpul orelor de școală, înainte de culcare, în timp ce mă spălam pe dinți sau stăteam pe budă, orice moment liber era un bun prilej pentru încă o bucată muzicală proprie. Deja auzeam fiecare instrument din orchestra simfonică, percepeam partitura distinctă a oricărui corp de instrumente, mă distram cu polifonii pe patru linii, iar armonia nu avea niciun secret pentru mine. Atîta doar că nu știam o boabă de teorie muzicală. Dar îmi dezvoltasem un limbaj muzical extrem de complex și tot mai original, cu mult înainte de a-mi dezvolta vorbirea și scrisul.

Funny thing is, habar nu aveam că nu toți oamenii sînt la fel. Din cauză că pentru mine era ceva absolut natural, nu mi-am pus niciodată problema că nu toți sîntem așa. Nu am vorbit cu alții pe tema asta, nici măcar cu părinții mei. Oricum, eu am fost întotdeauna împins cătinel către a deveni inginer, descurajîndu-mi-se aproximativ energic orice tentativă artistică. Era, însă, acceptată ca fiind de perspectivă dezvoltarea limbii și scrisului, motiv pentru care poeziile și textulețele mele inepte – masiv înapoiate față de muzica din capul meu – erau tratate cu oarecare atenție și vagă încîntare de către ai mei. Nu-mi acuz sub nicio formă părinții, ei mi-au dorit mereu binele, fără a avea niciodată încredere în mine sub aspect creativ – eu nu puteam fi deosebit, nu era cine știe ce de capul meu, aproape că nu erau în stare să sesizeze ființa în creștere din fața lor, orbiți de teama eșecului acesteia într-un viitor bazat pe adevăratele, riscantele sale calități. Nope, era mult mai sigur să-l matrițezi pe copil într-o formă dinainte stabilită, sigură, pentru o carieră de succes în domeniul ingineriei, în fabricile patriei.

După ce am intrat, lejer, la facultate în Brașov, la Tehnologia Construcțiilor de Mașini, în 1989 – lucru la care a ajutat pasiunea mea reală pentru fizică și geometrie – buboiul s-a spart. Am dat peste computere, dintre care pe unele rulau programe cu care se putea face muzică. Alin, un student pe care îl țineam în gazdă, mă lăsa să stau pe calculatorul lui atunci cînd era plecat de acasă, iar pentru mine asta a însemnat trei lucruri: puteam să fac muzică, puteam să mă joc și nu mai puteam să mă duc la facultatea aia care îmi mînca ficații și nu avea nicio legătură cu adevăratul Marius Ghinea.

Nevoit să-mi caut de lucru, după ce am funcționat vreo doi ani ca profesor suplinitor de limba română, am găsit un post ca editor audio la o firmă din oraș, prin 1995. Înregistram voci pentru reclame și diverse materiale video, la care adăugam coloane sonore „împrumutate” de ici și de colo. Asta pînă într-o zi, cînd, într-o pauză, am schițat rapid o coloană sonoră originală, creată de mine, pentru un material publicitar, apoi am arătat-o patronului, iar de atunci încolo toate materialele sonore erau compozițiile mele originale. Mie îmi era foarte ușor, pentru că astfel de lucrări erau mult sub nivelul muzicii pe care mi-o compuneam în cap, pentru mine era banal să trîntesc cîte o bucată de asta, destinată audiției lejere, de fundal pentru diverse materiale video și audio din domeniul publicității. And it was also fun, cu atît mai mult cu cît eu nu aveam un calculator al meu acasă, și cu atît mai puțin o placă de sunet – dar firma cumpărase placa de sunet recomandată de mine, Yamaha Sound Edge SW20-PC, care avea o bancă de instrumente bună pentru acea vreme, mai ales dacă te descurcai să o folosești creativ. Așa că era o mare plăcere pentru mine să fac muzicile ușurele necesare, fie și numai pentru cît învățam din utilizare, avînd acces la sunete pe care, altfel, nu mi le permiteam sub nicio formă.

Într-o seară, însă, pentru că aveam o urgență pentru o comandă de reclamă și era mult de lucru, a trebuit să zăbovesc la firmă, iar după ce am terminat am rămas să-l aștept pe patron „să vină cu cheile”. Omul a întîrziat, din fericire, așa că am profitat de puținul timp pe care îl aveam la dispoziție, numai eu și iubita mea placă de sunet Yamaha (care nu era, de fapt, a mea), pentru a aduce în audibil măcar o părticică din ceva care-mi umbla de cîteva zile prin cap. Era vorba de o chestie ciudățică, un fel de tribut adus pianistului Harry Tavitian. Îl ascultasem la începutul anilor ʼ90, live, la Festivalul de Jazz din Brașov, unde omul susținuse un concert împreună cu un saxofonist rus sau bulgar (Anatoly Vapirov?). Am fost foarte impresionat de acel spectacol, de atunci Harry Tavitian rămînîndu-mi adînc impregnat în memoria muzicală afectivă. Nu știu cum se face, însă, că, tot în acea perioadă, mă „vizitase” o temă muzicală, clasică pentru pasionați, Dies Irae-ul gregorian, care mă atinsese indirect în trecut, prin finalul Simfoniei Fantastice a lui Berioz și prin Rapsodia pe o temă de Paganini a lui Rahmaninov, în care tema apare la un mod care nu a făcut decît să-mi adîncească și mai mult obsesia pentru ea. De altfel, una dintre amintirile mele cele mai dragi este cea a tatălui meu vorbindu-mi cu pasiune despre extraordinara intuiție a lui Rahmaninov, aceea de a vedea adevărata natură a Capriciului 24 al lui Paganini – anume că este o joacă serioasă pe tema Dies Irae-ului gregorian.

Și, uite-așa, în vreo trei ore de muncă intensă, am reușit cu mare greutate să transpun pe calculator o parte din ceea ce îmi suna în minte: o mică piesă dedicată lui Harry Tavitian, ce împrumuta îndepărtat ceva din stilul și maniera sa de pianist, folosindu-le drept „unelte” ale unei mici variațiuni pe tema Dies Irae-ului gregorian. Eram extrem de obosit, pentru că, neștiind note, armonii și intervale, ori game, practic, fiind perfect analfabet muzical, trebuia să identific individual fiecare notă pe piano roll-ul programului MIDI de editare muzicală, după care trebuia să-mi dau seama ce durată avea. Evident, era necesar să identific și armoniile – pentru mine o muncă istovitoare la extrem, cu atît mai mult cu cît nu foloseam o claviatură MIDI, ci scriam direct în program. Nu știu ce impresie și-a făcut patronul cînd s-a întors cu cheile ca să închidă firma, dar sper că figura mea fericită și transpirată nu l-a făcut să caute dup-aia vreun film deocheat pe calculatorul meu de lucru, deoarece ar fi suferit o dezamăgire. Era doar o înșiruire de note muzicale, pe care le auziți acum și voi, așa cum le-am înregistrat ulterior pe Yamaha SW1000XG pe care am primit-o cadou mulți ani mai tîrziu, de la un bun prieten.

Nu e cine știe ce, este doar pentru a vă da idee despre dragostea pentru muzică și pentru un pianist.

P.S. Am reușit să țin minte una dintre temele muzicale pe care le-am auzit în halucinațiile mele auditive de la începutul armatei. V-o redau aici, în versiunea de ringtone pe care și-a dorit-o jumătatea mea pentru telefonul ei.