left click Ghinea

mai ales despre jocuri

 

În cei cincisprezece ani de facultate am întîlnit, poate mai des decît mi-aș fi dorit, cea mai nedeterminată specie de profesor. Genul care nu știe să predea, e incapabil de cea mai simplă interacțiune umană, dar toți spun despre el că e un maestru jedi al domeniului său, un colos al cercetării științifice și, în general, un individ pe care e bine să-l ții în preajmă pentru a sorbi cu nesaț din izvorul nesecat al cunoștințelor sale oridecîteori ți-e sete de ceva formulă, lege, teoremă sau snoavă cu Weierstrass și lupul. Pentru mine, oamenii ăștia au fost ca împărțirea cu zero. În funcție de cum te apropii de ei, păstrînd anumite limite, desigur, rezultatul te poate surprinde negativ sau pozitiv. De n ori pe zi.

E de la sine înțeles, și sunt cît se poate de serios cînd spun asta, că nutresc un respect deosebit pentru această specie fără de care ar fi trebuit să ne mulțumim doar cu minunile teologice săvîrșite o dată la cîteva sute de ani de către vreun ascet mai îndrăzneț. Pe de altă parte, ca student autodidact pînă la punctul în care dădeam de o integrală triplă, n-am putut să nu mă întreb de ce acești oameni își pierd timpul cu un animal ca mine în loc să stea într-un beci și să CERCETEZE.

Am ajuns într-atît de departe cu acest gînd, încît noaptea visam scenarii cu acești vizionari.

Cel mai frecvent vis era unul foarte plăcut în care decanul intra în sala de curs, se uita șmecherește la ceahlăul științei românești care scria ca un posedat la tablă fără să se uite la fețele nedumerite care alcătuiau 90% din audiența sa, și, pe un ton jucăuș, îl întreba unde-i cercetarea. Omul de la tablă scăpa creta din mînă, făcea două ture în jurul decanului și se repezea în beci lătrînd vesel formule și legi și snoave cu Weierstrass și lupul. Decanul ne făcea complice cu ochiul și aștepta răbdător pînă cînd cercetătorul se întorcea din beci cu ditamai cercetarea în gură, ușor boțită și murdară de pămînt, semn că fusese ascunsă bine înainte să fie adusă la lumină. Bineînțeles, n-o lăsa din prima în fața decanului, că nu așa te joci cu cercetarea. Se isca un joc foarte interesant în care decanul trăgea de cercetare, profesorul mîrîia și nu-i dădea drumul, o minunăție. Parcă începea să-ți placă la facultate.

Al doilea vis în ordinea descrescătoare a frecvenței și a potențialului de fabulă cu cercetători era unul în care profesorul cercetător se plimba visător spre sala de curs, ca un inginer de pe Enterprise care se gîndea cum să mai scoată 0.4% din motoare.

“Domnule Cercetărescu”, se auzea vocea bubuitoare a decanului care, din nu  știu ce motiv, tot se insinuează în visele mele deși nici nu mai țin minte cum îl chema și ce preda cînd nu decănea prin Transilvania. “Domnule Cercetărescu, v-aș ruga să părăsiți holurile facultății și să mergeți la subsol să cercetați”

Vesel că nu trebuie să-și mai facă de lucru cu limacșii care sigur intraseră pe dosar și încălțați în templul său, omul îi mulțumea din priviri decanului și cobora în fugă scările spre subsol, unde îl aștepta o minunată zi dedicată în întregime cercetării.

grafica: Roxa Târziu
grafica: Roxa Târziu

Nimeni nu știa ce se cercetează, probabil tehnologii secrete cu nanobobine cuantice și electromagnetism de valul al nouălea, important era că la subsol SE CERCETA fără grija zilei de mîine. Ocazional, din beciurile facultății se auzeau groaznice troscănituri și fîșîituri și țiuituri, eventual și un “unde pleci, ordinaro? futu-ți determinantul cui te-a făcut!” sau “da stai locului, tîrîtură, vrei să te vadă decanul așa neterminată cum ești?”, semn că cercetarea, ajunsă la acea vîrstă a nesupunerii și rebeliunii adolescentine, încerca să scape din beci să o vadă lumea. Cîteodată, profitînd de neatenția temnicerilor săi, ocupați cu un curs de care nici decanul n-a putut să îi scape, cercetarea plină de vînătăi scăpa din beci, alerga de nebună pe coridoare și speria studenții înjurîndu-i în limbi necunoscute lor, repetenții dracului. De obicei era prinsă înainte să provoace daune materiale sau să ajungă la secretariat, unde exista pericolul să fie ucisă din greșeală de secretarele care n-aveau timp nici măcar de studenți, darămite de ifosele cercetării, și era tîrîtă de păr înapoi în beci, unde eforturile de a o face prezentabilă se dublau.

Lucrurile se mai aranjau spre finalul semestrului, cînd studenții și ceilalți profesori se obișnuiau cu zgomotele nepămîntene care se auzeau din beci și puteau determina, după lungimea de undă și frecvența  țiuiturilor, cine și ce cercetează în beci. Era o perioadă de pace și liniște interioară, care se datorau în mare parte gîndului reconfortant că cercetarea merge, în care student și profesor necercetător deopotrivă se resemnaseră că o să-și petreacă toamna pe holurile facultății închinîndu-se la secretare ca la idoli.

Rareori, atunci cînd nu trebuia să ajung la vreo restanță, apucam să-mi duc visul pînă la capăt.

În visul meu dus pînă la capăt se făcea că, în drum spre sala unde trebuia să-mi petrec toată ziua dînd restanțe, treceam îngîndurat pe lîngă beciul cu cercetare. De unde nu se auzea nimic. Intrigat de liniștea nepămînteană din beci, mă opream o clipă și sondam întunericul casei scărilor cu privirea. Un ritm de conga începea brusc, eu evitam aproape întotdeauna un preinfarct, ușa beciului se deschidea larg, eram orbit de o lumină care-și avea locul mai degrabă într-o discotecă și nu pe casa scării unui beci universitar, și, pe scări, în linie de conga, cercetările adulte din felurite domenii, urcau vesele către etajele superioare ale facultății trimițîndu-mi bezele și urîndu-mi succes la examene.

Iar eu mă trezeam fericit și mulțumit că, deși am paisprezece restanțe, parcă nu mai contează atît de mult cînd știi că s-a făcut cercetarea și anul ăsta…