left click Ghinea

mai ales despre jocuri

GHINIZM_Non_Erat_His_Locus_featured_001

Care nu își avea locul aici

 

Să nu aruncați prea tare în mine cu ouă, fructe și legume stricate – am să vă vorbesc despre o neispravă oarecum muzicală la care am participat acum 30 de ani, în Săptămîna Mare. OK, am fost și inițiatorul ei, care am cooptat încă alți trei prieteni pentru a face un fel de lucrăturică muzicală avînd drept temă Răstignirea și evenimentele conexe care au dus la aceasta.
Trei oameni am cîntat: Horia la chitară, Raul la tobe și eu la chitară bas. Dan a citit pasajele din Biblie și a fost o sursă de inspirație, în general, nu doar cu această ocazie. Toți cei trei care am cîntat nu am avut niciodată o educație muzicală formală, cu excepția bateristului care a făcut cîteva luni de școală populară de artă. Horia și cu mine puseserăm mîna pe chitară pentru prima oară cu un an înainte de a înregistra ceea ce vă aduc aici în față. El știu că nu a exersat niciodată după ceva metodă, nu a luat lecții și habar nu am cum s-a lipit chitara de el, dar cred că era născut pentru ea. Eu nu am făcut niciodată niciun fel de exerciții pentru instrument, în afară de minutul în care am cîntat de două ori gama Do pe bas, pentru că mi-o arătase cineva. Lucru care m-a plictisit la extrem, motiv pentru care m-am întors la a cînta singurul lucru pe care l-am cîntat vreodată pe bas, adică numai muzica mea. Da, nu știu note, nu știu armonii, nu știu teorie muzicală, nu știu să cînt. So what? Faptul că nu știu nimic nu m-a oprit niciodată să fac ceva.

Dar chitaristul, Horia, el este un caz aparte. La data la care am înregistrat această chestie sonoră, deja manifesta un talent incredibil. În anii care au urmat am avut șansa ca, împreună cu el și cu Raul, să cîntăm diverse ciudățenii de-ale noastre, în general în jam sessionuri, în care l-am urmărit desfășurîndu-se ca unul dintre cei mai interesanți și mai originali chitariști pe care i-am auzit vreodată. Trecea din metal în jazz, apoi în progresiv și în blues, fără nicio problemă, natural, încîntător. Avea un nerv de punk în tot ce făcea, chiar și atunci cînd cînta muzica lui favorită, bluesul negru. De altfel, este singurul chitarist alb pe care l-am auzit cîntînd blues negru fără să sune ca o farsă, fără să sune ca o imitație. Nu cînta blues ca un negru, cînta blues negru, fără să mintă, cu o reverență grațioasă făcută unor maeștri care i-au bucurat inima. Cînta direct, cu franchețe, dar și cu umor, iar relația degetelor cu corzile era dusă de el la perfecțiune, corzile și degetele lui păreau să danseze împreună, în perfectă relație, în perfectă armonie a ezitărilor, impetuozității, tandreței și timidității genuine.

Faptul că am putut asculta un astfel de muzician, care nu avea nicio legătură cu dorința de afirmare, cu publicul, cu orice altceva decît chitara lui, a fost un privilegiu. Nimic în viața mea nu a egalat șansa pe care am avut-o de a cînta cu el și de a mă bucura de muzica degetelor și corzilor lui.
Nu l-a auzit, însă, aproape nimeni altcineva. A ales o altă viață, una pe care nu o cunosc, pentru că de 25 de ani nu am mai păstrat legătura. Nu am mai auzit niciodată despre el că ar cînta. Dar, uneori, în momentele alea în care duc mai greu, mă încînt îndoielnic la gîndul că, undeva, singur într-o cameră, omul ăsta are o chitară pe genunchi și cîntă cum nu l-am mai auzit niciodată și cum nimeni nu va auzi vreodată un muritor cîntînd.

Aici, în înregistrarea de față, este încă la început, dar se simte ce se ascundea în el.

Raul a fost un toboșar foarte bun, entuziast, cu tragere către metal și jazz. Era liantul grupului nostru de trei, cu care am cîntat foarte mult și în doi, atît Horia, cît și eu. Și la el se vede, în înregistrarea asta, că avea potențial, că ar fi putut deveni un mare baterist. A devenit un mare programator, ocupație pentru care are un talent dincolo de omenesc.

Sculele

Chitara pe care cînta Horia era adusă din Rusia, de acolo ne veneau instrumentele pe care ni le puteam permite, cele din Occident erau prea scumpe. Era o chitară proastă, pe care o porecliserăm cu dragoste „Vaporul”, din cauza formei și a impresiei generale pe care o lăsa. Eu am cîntat pe chitara mea bas „Hora”, făcută în România, la Reghin. Era proastă, la rîndul ei, dar se putea bălmăji ceva pe ea. Ambele chitare erau imposibil de acordat cu totul corect, ceva în intonație era întotdeauna aiurea. Oricum acordajul se pierdea foarte repede, așa că nu era nicio pagubă, important este să iubești atonalismul.
Tobele lui Raul erau improvizate. Fus-cinelul era construit de el, pe un schelet încropit din montanții unei instalații „împrumutate” din laboratorul de chimie al liceului pe care îl absolvise, la vremea aceea numit „Liceul de Științe ale Naturii”. Toba mare era tot fabricație proprie, din tablă de aluminiu și o membrană de material plastic șparlită, cred, din fabrica în care lucra, Fartec. Mai avea un crash cumpărat de la un lăutar care băga la nunți, și o pedală de tobă mare luată tot de la un cîntăreț de restaurant. Nu mai țin minte din ce își improvizase tom-ul, dar era tot ceva de proveniență exotică, de genul unui cazan de fiert rufele găurit, ori something.

Ca efecte, am avut unul singur – un ovedrive cu pretenții de distorsion făcut de Heriuc, un prieten electronist, după o schemă din vechea revistă Tehnium, la care eu am operat cîteva invenții pe la condensatoare, ca să schimb un pic caracterul efectului, în așa fel încît să preschimbe sunetul suficient cît să pară că e ceva mult mai serios decît era, de fapt. Aveam două astfel de efecte, unul folosit de Horia, al doilea de mine, pe bas. În piesa asta același efect este folosit la final și pe voce.


De înregistrat totul a fost tras pe o casetă magnetică, la un casetofon care atunci avea 15 ani vechime și care trăgea foarte prost pe canalul stîng, motiv pentru care acolo am plasat tobele (încă îmi este rușine față de Raul). Am tras prin două microfoane cu electret, rusești, din acelea care veneau pe atunci la pachet cu casetofoanele. Erau mai proaste decît cel mai ieftin microfon de azi. Erau foarte proaste.

Dar nu ne-am permis nimic altceva. Chiar și chitarele ni le scoteam printr-un amplificator de 15 Watt produs de Electromureș, bunicel, singura componentă cumsecade din setupul nostru, dar la care atașaserăm niște boxe ieftine, luate second hand, de la care deconectaserăm difuzoarele de înalte, ca să sune vag a boxă de instrument. Nu am avut niciodată resurse financiare, așa că ne-am descurcat cu ce am putut. Am fi vrut noi ceva efecte de calitate, un delay, un reverb, un chorus. Nu am avut.

Dacă vreți să înțelegeți ceva din înregistrare, cel mai bine ascultați în căști.

Piesa

Piesa este alcătuită din 5 părți: Intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, Răstignirea, Învierea și Concluzie. Mă rog, nu vă așteptați la nimic elaborat, nu aveam unde și cînd să repetăm, lucrărica este compusă în două zile și cîntată în direct, cu vagi repetiții de cîteva ore înainte. Este o suită de schițe de tablouri muzicale ale Săptămînii Mari. Nu e născută din religiozitate sau credință, ci din nevoia de a o naște și atît.

Muzical, veți auzi o prostioară. Tehnic, este un cretinism. Nu am putut mixa, fiecare bucată este trasă, apoi se dă stop la casetofon, se repetă un pic bucata care urmează și se trage imediat. Prin două microfoane, nu e vorba de multitrack aici. Atît s-a putut.
Compoziția ne aparține. În general, fiecare și-a creat partea lui de instrument. Piesele sînt compuse după cum urmează: cele mai vioaie sînt ale lui Horia, ce este de atmosferă e făcut de mine. Eu am compus, spre exemplu, Cina cea de Taină, moment pe care l-am considerat de maximă greutate în „economia” Săptămînii Mari. Pe de altă parte, Horia a compus Răstignirea, în care ne bucurăm de sunetul vesel al ciocanelor ce bat cuiele în Mîntuitor. Romanii cîntă un refren zglobiu, soarele este vesel, sus pe cer. Nu știam la vremea aceea de Monty Python, a se lua notă.

În a doua parte a Învierii avem singura piesucă cu text. Acesta este o poeziere comună a lui Horia și a mea, v-o redau aici integral, că nu știu ce se înțelege de pe caseta aia magnetică semidistrusă:

„Învierea

Ferestrele sînt, totuși, largi
Și perspectiva-i luminoasă
Căci în șezlongu-i rezervat
Iisus își bea cafeaua dimineața.

Consoarta trebăluiește haotic
Printre cele,
Afară prin iarbă
Copiii nesiguri mieii gonesc.

Confuzia eternă e-ntru coșuri banală,
Confuzia eternă e-ntru coșuri banale,

Confuzia eternă e-ntru coșuri banală,
Căci sub pat
E jobenul prăfuit.”

A se nota faptul că nu cunoașteam la vremea aceea nimic despre existența filmului „The Last Temptation of Christ” al lui Scorsese – care are, BTW, o formidabilă coloană sonoră creată de Peter Gabriel, recomand.

Și pentru că tot am ajuns la texte, îl reproduc aici și pe cel de la final, luat din Apocalipsa Sfîntului Ioan:

„Iar pe fruntea ei era scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrînatelor şi a urîciunilor pămîntului.
Şi am văzut o femeie, beată de sîngele sfinţilor şi de sîngele mucenicilor lui Iisus, şi văzînd-o, m-am mirat cu mirare mare.

Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.

(…)Iar cetatea pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpînire peste împăraţii pămîntului.”

A se nota că nu cunoșteam nici „666” – ul Aphroditeʼs Child, pentru că altfel ni s-ar fi făcut rușine.

Numele întregii bucăți „muzicale”, care cuprinde toate cele 5 părți, este „(sed nunc) non erat his locus”, luat din Horațiu, însemnînd ceva de genul „dar la momentul acela nu era loc pentru aceste chestiuni”. Ni s-a părut titlul cel mai potrivit pentru a descrie atît Săptămîna Mare, cît și starea deplorabilă a întreprinderii noastre cu vagi pretenții muzicale. Știam că este o chestie groaznică, cu accente glorioase de penibil. Dar, noi, atunci, am simțit ceva. Și cred că asta face ca „Non Erat His Locus” să aibă acel ceva, undeva. Dacă aveți curiozitatea de a afla ce făceam cu fix 30 de ani în urmă, sper să ajungă și la voi un pic din acel ceva. Fie și numai pentru că mai underground decît încropeala noastră este numai metroul din Iad.

 

„Non Erat His Locus”
în Săptămîna Mare, 1991, Brașov

00:00 Intrarea în Ierusalim

05:11 Cina cea de Taină

08:27 Răstignirea

12:21 Învierea

15:46 Concluzie